cu, si fara secrete

primu lucru pe care l-am aflat de la jeannine despre  insasi jeannine,  a fost ca  jeannine e posesoarea unui ichiu de o suta patruzecisistieeacît, ca io am uitat…anfen, ce mai incolo si’ncoace, ditai ichiuu .

n-aveam stiinta c’as avea si io  asa ceva, da’ dupa ce si-a scos ichiuu pe usa – cind la fel de bine se putea si pe fereastra , ca era deja deschisa-, m-am apucat sa  scormonesc pîn casa  pîn’afara, si’napoi,  poate-poate oi da si io de vrunu.

posibil c-am gasit  sosete murdare sub patu lu jonas  ori  fardurile mele’n iatacu lu clara, ochelarii de înot in cosu cu rufe calcate  ori cu zile’n urma disparutii  papuci ai colocatarului  sub banca din fundu gradinii, posibil,  nu mai stiu…  cert e ca  de ichiu, nici vorba! nici urma! ni-mic!

boon. pîn sa ma hotarasc io daca s-o invidiez sau compatimesc, s-o admir sau s-o iau asa cum e ea acolosa cu ichiuu ei cu tot, iaca am aflat si al doilea lucru de la jeannine, anume ca reteta de la rulada pe care mi-a adus-o ca sa vaz ca si ea stie sa gateasca, nu numa io***, e reteta de familie si, mai ales,  e secreta.

***[care faima -mi  îi ajunsese la ureche -din gura’n gura (deci  exact doua, ca doua fete are, si numa ele  fusesera p’acilea la aniversarea clarei)- înainte ca ichiuu ei sa aibe  onoarea sa ma  vaza pentru’ntîia si’ntîia data’n viata lui]

ar fi momentu  propice  sa-mi   expun acu parerea  despre secretele retete  de familie ( si ar fi de expuuuus, ca îq-ul meu – unde, m-ati inteles, î vine de la înjuraturi-  depaseste  ichiuu  lu jeannine) si intentiile mele amicale ( 220V, smoala fierbinte, H2SO4…deh, de-astea, nimic original, tipic pentr’un ichiuless) vizavi de vajnicii lor pastratori,  da’ mai bine prefer sa cred ca vreodata or sa priceapa ei ca po sa  stii , po sa stii sa faci, da’ daca nu stii si sa dai din ce stii , tot dijeaba, si sa trec la asta:

ce si cum se face asta, aflati de la omu fara secrete, aici

n-am avut secre… brinzeturile  pe care mda, bine ca le are el si io nu,  au iesit -totusi, si din jumatate din compozitie-  12  palcinte ab-so-lut Mmmmmmmm!!!

am avut -in schimb-  norocu sa nu apara careva p’acilea’n momentu cu placintele, deci ne-au revenit  trei de caciula. daca io mi-am consummmat toata portia, sau am lasat si pentru mmmîine, sau mmmm-am uitat luuung la ea, e secret. top secret. ultra secret. SE-CRET.

boon, si pîn sa va’mbulziti pe blogu lui, hai sa va soptesc  totusi secretu cremei din rulada lu jeannine, ca mai egzact crema era secreta:  cum molfaiam io asa din ditai halca  de rulada pe care jeannine mi-o bagase’n gura  -oripilata de’ncetineala cu care ma hotaram sa scot o farfurie s’o furculita din dulap,  si febrila de  nerabdarea de-a ma vedea tavalindu-ma de necaz ca nu voi avea niciodata accesu la reteta bunatatii (ca era buna, ce e drept, nu-i strîmb) -, mi se paru ca am un dejaviu.

si zic: se prea poate sa ma’nsel, dar asta-i crema chiboust, nu? jeannine  zice ca e crema de vanilie, dar una la fel de  speciala ca  si secreta. io zic ca crema chiboust e tot crema de vanilie, intr-adevar una speciala, ca se amesteca înca clocotinda cu albus batut spuma, la rindul lui amestecat cu  sirop fierbinte de zahar. o crema dificila, care prima data nu mi-a reusit, dar  cu o seara in urma a fost  bingo!!! jeannine da aprobator din cap, dar zice ca nu se poa, e imposibil asa ceva, de unde am eu reteta asta. io-i dau din restu de rulada din frigider si cartea de retete . jeannine gusta, recunoaste cu greu, dar recunoaste asemanarea , si pleaca oarecum dezamagita, lasindu-ma’n urma idem , caci ochi in ochi  cu dovada ca nu stiu sa-mi tin gura.

m-am intrebat atunci daca mi s-o trage de la lipsa de ichiu, da’ raspunsu nu l-am gasit nici pîn’acu. si nici crema chiboust n-am mai facut-o, ca dupa mintea mea asa, e-al naibii de dificila.

acu un final in ton cu  cu placintele

si gata!

 

din oceanu Pacific…

… a iesit un crevete mic, si pe coada lui scria: uite, ai ocazia sa lamuresti pe aia care, suiti in atasu motorului de cautare, si-au pus o importanta’ntrebare, ca paregzamplu „ce sa fac mia facut vinul  floare „.

nu terminase el bine de zis asta, cind mi-a venit si mie sa’ntreb ca cine-oi fi  io sa nu tin cont de parerea si sfatu  unui crevete?

se purcoa :

stimate oenolog, ferice de tine! te-a lasat motoru exact in locu unde crizele se rezolva cît ai zice ciocolata . sau, in cazu cu vinu dvs., cît ati zice buchet! pricepeti , deci? e, bine, atunci va fac o schema, da va costa juma din incasari:  floare, buchet, florarie (ok,  poa sa fie si toneta pa piata). cum, nici acu? atunci lasati-o balta.

mai in detaliu po raspunde celui ce vrea sa stie ” cum arata creveti grii”: arata ca aia roz, numa ca-s gri si  mai micii, ca paregzamplu acilea:

(unde se si poate admira -sau icni-   in planu apropiat  crevetele  iesit din Pacific ca sa-mi faca mie introducerea . un timid,ca toti ai sai, uite-i ce imbujorati sînt!)

sau acilea:

sint mai grii, nu-i asa? si buuuuuuuuni, truai it at haum! da cel mai bine, pentr’o experienta ‘ntr-adevar unica:  truai it in piata pescarilor din Oostende, unde-s abia debarcati , nu ca astia din magazin, care-au inotat zile’ntregi ape  norvegiene/ spaniole/ portugheze, si se scalda-n conservanti  pîn’le-o fi s’ajunga la tine…sau truai pe malu marii negre, cica si pe-acolo s-ar gasi creveti gri, ceea ce mai potrivit ar fi fost sa fi fost negrii, nu? tu ce zici?

despre   „reteta de piper”/  ” cum se face rosia” / „ca orice inceput e greu”/ „daca mamaliga ingrasa”/  ” ce mîncare nu are calorii ” / „ce contine salata de cartofi”/ „ce gogosi e mai bune”/ „poze cu sparanghel si secs”/ „se poate secs in bucatarie”/”unde creste si retete cu avocato„/  samd  as fi fost in stare s adau lamuriri daca nu  mi s-ar fi ‘ntrerupt legatura cu  supremu biolog-sexuolog-bucatar-dietist .

asa, nu-mi ramine decit sa pun  o poza din care reiese ca avocaturile sint citeodata de calitate indoielnica

dar, combinate cu iaurt, usturoi, sare, piper si  sucul de la rosiile pe care o sa le vezi mai jos, fac un sos in toata legea pentru crevetii gri, cei roz si cei de apa dulce din susul paginii

ma simt ghilti ca nu va pot da raspunsuri, da un sfat tot am:  ia’ncercati voi sa-l contactati telefonic, sau pe messenger, pe supremu de care ziceam! ori  luati  za  steruei  tu hevan… ba nu, ascensoru,   ca de ce sa fie vai de picioare ?

 

soufflé froid

pentru sufle(t)u rece incalzim laptele  in care om dizolva gelatina pe care o inmuiem  in apa rece si-l adaugam  ciocolatei topite pe care cind nu mai e fierbinte o amestecam  cu frisca batuta la rece  pe care o punem într-un vas rece încheiat la cordonul  mantalei  de folie dubla de aluminiu cu guler care-i trece cinci centimetri  sau cam asa peste urechi  pe care-l punem  la loc rece unde-l lasam pîna cind sintem prea înfrigurati ca sa ne mai gindim la catralioanele de calorii care ne-or tine de cald pîna la urmatoru cub de gheata’n sîn, ice age cu turturi de ciocolata

 

pîinile dalbe

dintre sute de retete care este publicate, unele e chiar perfecte si se merita pastrate. si, se’ntelege,  repetate.

din cita pîine am tot facut(e, nu chiar multa, ca nu mi-s brutar), de la dragutu Jonas am avut întotdeauna comentar.

ba ca-i prea neagra sau prea afîanta, ba-i cu seminte mult prea multe sau prea îndesata, ba ca-i miroase-a drojdie sau a malai, ba ca-i cu hrisca, orz si-ovaz, deci pentru cai.

asa. si cum veni el ieri de la scoala, pîna s-apuce sa se uite’n oala ( in care nu fierbea nimica penca abia dupa ce-mi auzeam fiica aruncînd bicicleta in garaj, voiniceste, puteam sa ma apuc sa gatesc ceva rapid, deci chinezeste), zari pîinile pe masa si sari’n sus de bucurie de se zgudui a noastra casa(cu tot cu bucatarie, pai cum altfel?!).

shuck , ce ti-e si cu rima asta! uh, frîna am vrut sa zic. iar n-o gasesc, si viersuiesc, iar viersuiesc..

poate dau de ea, da nu promit,  în timpu pauzei publicitare

nu-s contra, da nici pro masinarii de facut pîne la domicil. e destul de dastepte sa duc la bun sfîrsit cam orice fel de reteta, bat ai mis za rial sing.

bon, bac tu biznis.

„pîine aaaalbaaaa!! iu-huuu, mîine în cantina sînt si io in sf^rsit ca ceilalti copii, si nu mai trebuie sa fac schimb cu Dries!!”- zice baiatu mamii si-si infinge dintii ‘n pîinea a mai lataneata, ca p’aia mai suie am apucat io – dupa un plonjon in timpu caruia am antrenat (din compasie pentru permanentu lor stat in picioare) si doua scaune – sa i-o suflu de sub nasu nedumerit: nu e voie?  „ba da, da din asta vreau sa fac mîine un super senfis” -zic io pai io,  ca altcineva n-are cin’sa zica ca face ceva’n bucataria asta.

super senfisu producindu-se – pai cum altfel ?- absolut nediferit de  unu nesuper

ditai  bomboana!  buna pentru picknick, da pîn’la consumare tre tinuta sub ceva de vreun kil greu.

„mmm, e cea mmmai buna pîine pe care’ai facut-o vreodata! nummmai de’asta sa faci de-acu’mmmncolomm” , zice copilu molfaind acu si dintr-o  chifla calduta, iar io n-am avut cum sa-l contrazic.

nici ieri, si nici azi  dupa ce-am taiat pînica in lungime: e supla si’n acelasi timp ferma, ca Nadia Comaneci in timpu unui triplu salt (cu surub si asa mai departe) si la aterizare.  de nota zece, deci. si tot ca Nadia, provine dintr-o reteta simpla.

reteta pe care n-o scriu acu ca prea m-am lungit la vorba( da’ cine-o vrea, sa strige la poarta ca ies si i-o dau), plus ca acu am si io trebi mai urgente, ca par egzaplu sa diger p’aia cu Dries si cu schimbu…

…care Jonas, cînd n’avea’ncotro si trebia sa ia senfisurile facute din pîineturile plamadite din faina la fel de integrala ca si talentu-mi, i le dadea lu Dries-baiat cu gusturi alese, as zice-acu cînd stiu ce stiu-  în schimbu a doo felii de burete (de-ala de’un alb sinteticos asa)  unse mereu cu pasta de ciocolata.

mi s eparea mie ca parca mi s-a’ngrasat flacau….pai d’aia! nu stiu -insa – de ce ma’ngras io. poate de-asta?:

 

precipitatii

scones -cu masline negre si rozmarin- cu burticile  pline cu dulceata de ceapa rosie

si-au pus  prevazatoare  pelerina de carpaccio înainte de caderea  burnitei de ulei de masline si  grindinei de sare himalayana –care e pe atit de discreta cît i-s muntii de mareti-.

 

presque misérable

mai mult ca sigur ca ” misérable” ca denumire a prejiturii asteia se datoreaza blatului , foarte posibil ca „misérable” ca adjectiv  a fost inventat imediat dupa realizarea primului blat de felu asta.

care fel de blat contine pt o forma normala (diam. 22-24cm) zece albusuri batute indelung cu 200 g zahar pudra, apoi amestecat prin rasturnare cu 250 g migdale macinate, 250 g zahar si 50 g faina [se egzista si varianta cu unt, da cum urmeaza -conform obiceiului flamand( si poate si altuia), spre diferenta de altu care prescrie crema de migdale- sa fie umpluta cu crème beurre….alorla, pa deo beor!], dupa care se da 30  de minute la cuptorul incalzit la 175°C.

buuun , toate bune pîn’aci. adica nu chiar asa de bune, ca-i dulce’n draci blatu asta, dupa parerea si gustu meu. da asta nu-i nimic, mizeria incepe dupa ce s-a racit blatu si tre taiat : crocant fiind pe margini si la suprafata, nu-i trebe prea multe mînuieli ca sa ajunga  de la forma de foaie aprox. perfecta la cea de piese de puzzel.

n-ar fi -deci-   un lux suplimentar daca’ntr-un  moment de-asta misérable ne-am putea trasforma intr-o caracatita (bon, în  insecta sau paianjen pentru ai cu opinie separata) si am poseda  asa de multe  instrumente ajutatoare cit doi cofetari la un loc [o parte din ele se vede’n poza, adica : chestia aia de taiat blatu (ca cu ata sau  cutit e simplu la blat rotund, da la astaaaaa…) , chestiile alea maro si bej care servesc de obicei la  transferu  aluatului rece in cuptor( sau al aluia fierbinte-n farfurie, ca-s din silicon )].

o fi mai simplu de mînuit daca-l faci cu unt, me pa deo beor ojurdui, am zis doara!

a, ba bine ca nu, n-am facut crème beurre, am batut la bain-marie doua galbenusuri cu zece-cinspe grame de zahar pudra, apoi le-am amestecat cu mascarpone inviorat cu o dusca de amaretto , iar la urma de tot am pus si niste frisca– nu stiu cita, asa din ochi, ca 250 g mascarpone mi s-a parut prea putin sa umplu ditai prejitura-  batuta cu telu ca mixeru s-a poticnit ce s-a poticnit pîn’ a  cazut mort . chel mizer, chel mizer!!

bon, mascarpone cu frisca, sau crema de unt,cam  tot un drac, nu-i asa? vorba cînttecului: ce e misérable, misérable ramîne. da-i  misérable-la mea si pîn la greata contrarie mi-e drag de ea.

 

povestea porcului

capitolu unu, sau introducere:

a fost odata o padure.   si ea acolo ca or’sce alta padure în care , intr-o de ei inteleasa armonie cu to felu de legi scrise si ne, misuna din timp in timp Astericsi si Obelicsi après la lettre, precum si  flore si faune. un fôret, quoi.

a fost, ca de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti,  pîn’acu de curînd, în padurea asta, si un porc mistret (à mon avis cam nataflet, ca fu la randevu c’un vinator… si cam de-atuncea zace’aci’n congelator).

sînt , ca de n-ar fi nu s-ar povesti , si alti mistreti in padurea asta, unu mai nataflet decit altu – intr-un mai indepartat sau mai apropiat viitor (treaba lor, io n-am de gind sa-i adapostesc pe toti la mine’n congelator)-, da nu de ei e vorba in poveste, asa ca -i tratam cu indiferenta.

altfel il tratam insa pe porcu  nostru care, din cinegetice motive, nu dispune de  alte alternative, si’n loc sa zburde-acu  pîn padure sans soucis(cu restu florii si faunii) , se lasa scaldat de mine’n sauce au vin, in timp ce  sa famille s-o fi’ntrebat ” mais où est l’pauvre marcassin***?”

***da, oh vai, e vorba de un purcelus!   al cîtalea, oare,  care n-a avut timp sa’nvete si el cuvinte porcoase,  sa se faca cit un porc,  sa -si faca albie de porci (varianta  inevitabil de obligatorie: sa-i faca pe altii ca pe’o…),  bref: sa fie si el acolo un porc ca toti porcii,   asa cum unui porc ii sade bine,  mai bine decit unei molii, par egzamplu?

capitolu ipocrizie, sau continut, in care naratoru nu tine neaparat sa elucideze misterele  ursului far’ de  coada,  neechivalarii diplomei de lup moralist, datei de’nceput de  sezon de vinare de vint, sau altele  :

cred -din lipsa de mijloace de cercetare – ca nu m-oi  duce’n viata vietilor mele  la vinatoare, da’ cind   e pur si simplu vorba de mincare, atuncea  deh, ma roade o’ntrebare: chiar, oare…?

capitolu urmator, sau incheiere, sau pomana porcului:

capuccino de cartofi cu frisca din rucola(sau, in vorbe mai putin pretentioase: supa-crema  de cartofi, pîne prajita, cipsi de pastirnac si pesto de rucola):

tagliatelli din fenicul si tataneasa, cu scoici si sos mousseline:

tataneasa fiind, dupa scrisele dicsionerului, ca io n’auzisem pîna mai ieri de ea, radacinile alea negre din planu de jos

inspre finalu povestii  a intrat si porcu’n scena, insotit clasic de fructe (piersici, mere si pere (a, perele nu se vad  penc’ajunsesera ‘ntre timp în starea de palinca, taman buna la flambat. si la dezlegatu limbilor, da asta-i alta poveste), varza acra caramelizata (se caramelizeaza 50 g zahar in tot atitea grame unt, apoi se adauga 500 g varza acra, nestoarsa, care se tine pe foc pina se evapora zama), piure de cartofi (aci intr-o juma de dovlecel rotund si oparit la aburi cu rozmarin) cu brunoise de morcovi si telina, si sos de vin rosu cu ciuperci de padure,  dres in final cu unt si cam zece grame de ciocolata:

desertu’ a fo ca poza de mai sus, si urmatoarele d emai jos,  nereusit(un prea gros sos de fructe rosii).

cu putina bunavointa, insa,  si,  mai ales datorita cremei mascarpone cu porto alb (250 g mascarpone nu foarte indelung , dar pe viteza maxima amestecat cu 125 ml porto alb (sau sherry) in care s-au dizolvat 50 grame zahar fin) si inghetatei de vanilie,  s-a consumat. n-a mai ramas nici o grija pentru azi:

inexplicabila calitatea, mai ales  ca fotografu curtii nu  s-a’ncalzit, precum bucataru,  la paispele grade stoarse din grenache-ul(75%) si syraz-ul (restu pîn’la suta la suta) de pe coastele muntelui Ventoux,  care s-au facut 28 odata cu destuparea celei de-a doua sticle, nu-i asa? anfen, mie asa mi s-a parut. ce  nu mi se pare e ca  povestea ia aci sfîrsit.

 

antidepresiv

probat si aprobat, acu recomandat  si pen’ca sa-l prepari  dureaza chiar mai putin  decit  dusu’  la farmacie  nedusat,  nerujat, nepieptanat si  in pijama, chiar daca farmacia e la parter…anfen, la parter sau o statie de autobuz mai incolo, s-ar mai putea sa si dureze foarte, foarte mult pina ajungi sa-ti revezi bucataria, asadar acilea reteta , din pacate necompensata:

in antisensu acelor de ceas bun sau rau: 200 g alune (de padure si cashew) si nuci(pecan); 125 g fulgi de ovaz (natiur, nu zahariseli de-alea de-ale lu kellog’s); 50 g fulgi de migdale; 50 g stafide inmuiate vreme de 600  secunde,   in cazu’n care  ne’nduram sa dam si la copchii din el, în apa calduta, altfel în rom. pîn la urma tot in rom, chiar daca -l administram si copchiilor, ca s’adoarma mai repede,  sa nu mai suiere din block-fluit-u ala adus de nu mai stiu cine, asa ca nu stiu pe  cin sa blestem ; 500 g ciocolata alba (asta  in caz ca tineti neaparat sa urmati reteta originala. deci: faceti  ce zice popa, nu ce face el! el n-a avut suficienta ciocolata alba, de-aia..si nu numa, da ce mai conteaza.)  sau neagra, sau cu lapte,  in functie de gradu de  depresie (a dvs si-a rafturilor din debara)si, de ce nu,  de gust.

alunele si nucile se rumenesc vreo zece minute intr-un teflon. aceeasi operatie o suporta si fulgii de migdale, doar ca dureaza mult mai putin. odata racite, alunele si nucile se curata , pe cit posibil,  de membrana aia a lor. alunele si nucile se zdrobesc cît de cit sub lama unui cutit,  fulgii de migdale nici nu-i mai bagam in seama pîna in alineatu care vine.

de’ndata ce s-a topit ciocolata ( la bain-marie) se adauga -in ordinea pe care-o vrea muschii nostri, sau claie peste gramada-  enumeratele ingrediente, si se amesteca bine, bine, bine.

cu doua linguri se formeaza quenelles nu prea perfecte care se depun p’un platou invelit in hirtie cerata, platou’ se da la rece. de preferinta la frigider, ca sa ne fie tratamentu gata cit mai repede cu putinta.

pentru cin nu stie cum se fac quenelle-ele: sorry ca nu dau explicatii, da m-a luat iar cu depresie, tre s ama duc iar sa ma tratez. da rasturnati compozitia p’o bucata de hirtie cerata, puneti alta hirtie cerata deasupra, rulati cu rulou pîna obtineti o „foaie” de cam unu -doi cm grosime, apoi fuguta la frigider cu rezultatu.

acu, intre noi depresivii fie vorba, ce tot atitea quenelles domne?!, ce, pur si simplu niste forme diforme scurse din lingura ne-or sta in gît?

acu, tot acu, cit de depresiv ai fi,  cu masurat de ingrediente, prajit de nuci , topit de ciocolata si format de quenelles cu tot, prepararea medicamentului dureaza zece minute; alea zece minute in care stafidele se inmoaie. dupa astea zece minute de efort esti liber sa fii in continuare depresiv. pîn la administrarea primei doze de  medicament, se intelege. dac’as fi doctor, io  as recomanda  o supradoza.

bon. asta fu

sa auzim de bine! si bune!

 

fericiri, cinci

leapsa-i evriuer,  oricind,  oricum, si-a   aparut de data asta  din colt de 360 ocupat de-o  tinara  domnita dulce si suava si passionata nu ca o garofita ci  asa cum numa’ ea stie sa fie,  si ca ea , putini! anfen, a monavi.

e leapsa despre cinci lucruri care ma fac fericita.

habar n-am ce (si daca)  concluzionara ceia care se  plecara (sau indreptara) asupra ei, io’nclin sa  cre ca  fericirea pazeste de dupa orice colt si  te gaseste în orice caz,  mai ales  cind ti-e lumea (mai) draga,  ca de fapt, deci,  fericire e evriuer,  fericire e oricine, fericire e oricind, fericire e oricum;  si de-aia nu mai putem  de-atita fericire si ne-apuca citeodata melancolia si indoilelile si de-astea, si nu stim ce draci om avea de ne simtim asa nefericiti?!…

pîna cind analizele zic ca tumora-din fericire!-  nu-i maligna, sau pîna’ntinzi -din fericire!- tocmai la timp mina sa opresti insu care-i  cu capu’n nori si picioarele pe zebra cind    semaforu -i pe verde dar pt automobile,  pîna primesti – ce fericire!-  o scrisoare (aka e-mail)(mult)asteptata, sau pîna  completezi integral un sudoku, alergi un maraton,  ajuti prieteni sa-si mute mobilele’n casa noua.  sau pîna orice , cît de mare  sau cît de mic(a), si-atunci ne revenim la anormal si ne propunem sa traim de-acu’ncolo mai constienti de tot ce e si ne’ncojoara, pururi  fericiti, pîn’la adinci batrîneti, de preferinta, sau macar cît ne-o duce capu .

s-ar zice, deci, ca si io, la fel ca tine, mi-s fericirea’ntruchipata. pe ce criterii s-aleg io acu  doar cinci chestii? ia  s-o iau io alfabetic!…mda, ajung asa, din doi pasi,  la ciocolata, da’ cu Gatitu’ cum ramîne? sau cu Franta? ori cu Soarele(la propriu. si la figurat***)  si Zîmbetul -sau Mormaiala- lui Jonas si Clara cind dorm, iar eu îi invelesc cu patura aruncata cit colo?

desi au trasaturi comune, leapsa nu e neaparat fericire(da , Bea, prefer sotronu’), iar fericirea – din nefericire- nu e leapsa, desi ar putea fi, daca n-ar depinde de noi.

din fericire, indiferent ca duc io leapsa mai departe au ba, florile’nfloresc si mor, numa ‘ leapsa’i evriuer, oricind, oricum si-a tuturor.

***cînd parca te lumineaza asa o carte, un spectacol, o muzica, o conversatie, un gest, o gluma, un … o… de-astea

 

Ratatouille

facem speculatii, ca sa sa ne treaca mai repede lungul  drum de  trei minute –cu asteptat la intersectie sa treaca ditai alaiu de nuntasi turci( dupa steagurile care fîlfîiau din cite’un mercedes sau bmw), cu tot–  pe care-l strabatem  (‘spre-a mea   nemultumire- desi oricum nu-s  vro sportiva- si nedumerire-  din testu cu oglinda reiese totusi ca -s inca vii, asadar si prin urmare auto mobili) bineinteles in masina – deh, majoritatea cistiga:  „ratatui, ratatui…sper ca nu-i  specializat în bucatarie mediteraneana, n-am chef de lavanda’n supa pe frigu asta”, ” io sper ca chelnerii-s niste soareci..” – „ba sobolani!” – „ba soareci!”- „mamaaaa, sobolani, nu-i asa?!,” – „nu stiu, n-am vazut filmu”, „io nu sper nimic, ca mi-e foaaaameeee”- zice si colocataru înscriindu-se’ntre nuntasi si atragindu-si injuraturi, sau poate urari de bun venit, nu stiu, limba claxoanelor n-am priceput-o niciodata.

desi la drumu mare (e, nu chiar asa de mare, da’ nu-i nici poteca),  poti sa treci pe linga Ratatouille fara sa-ti atraga atentia. e, normal ca la intrarea’n curte e ditai panoul publicitar, dar asa in rind stînda cu celelate case ( facute parca de unu’ si’acelasi arhitect -activ atit in anii premergatori primului razboi mondial,  cit si’n cursu mileniului asta), si din (de curind) saptezecele (ca pîna mai ieri erau nouazeci)  la ora cu care treci pe linga ea, poti usor sa n-o observi.

urmare (logica) a amplasamentulu-i si a programului (deschisa între 18, 30 si  21, 30, ultima comanda la ora 20,30 ), Ratatouille se cheama „casa in care se maninca” (eethuis), dar, dupa mirosul  discret si adevarat (  zeama de vita si ciuperci) care m’a’nvaluit de cum am ajuns in hol, si care razbate din bucataria deschisa, nu din fiolele cu arome (cafea, vanilie) cu care se parfumeaza multe restaurante, eu i-am zis casa de mîncat. ca-mi venea deja asa sa -i sorb peretii si sa-i ling podeaua si sa-i crontan mesele si tacîmurile si… si culmea ca chiar foame nu-mi prea era.

comanda ne-a fost luata repede, ca din ingramadeala de la usa, unde o familie cu cinci copii, dintre care unu era aniversat si credea pesemne ca  toate alea i se cuvin, facea planuri si intelegeri despre comportament, am iesit noi victoriosi, sau  am intrat, cum ar veni.

gustarea casei -din care Jonas ar fi vrut inca vreo doua-patru-sase portii cind a auzit ca e bineinteles gratis- m-a lamurit de unde venea mirosul de care ziceam ceva mai sus: o canita cu supa de ciuperci bine amestecata in blender, pina capata un aspect catifelat care completeaza si structural gustul ei. lînga, un paharut cu julienne de morcov stropit cu lamiie, si o minitepusa de porc marinat in zeama de capsuni , lamiie, ardei chili, sare, si ce-o mai fi fost acolo, eu doar asta am depistat.

desi pe lînga cele nu mai stiu cîte  mese sînt 32 de scaune, scaune  care in urmatoarea ora s-au ocupat integral, serviciul de  sala e asigurat de numai doua persoane. am asteptat cam mult desertul(dar asteptarea a meritat, deci nu ma pling, zic si io. mai ales  ca, asteptind,  am resuit  sa golesc  carafa aia de rosu argentinian pe care altfel ar fi trebuit  s-o vars in sacosa, sa-l ieu cu mine-acasa,  ca prea era temperamentos, imi cam sucise mintile cu temperamentu lui si buchetu de flori si fructe rosii…iar ajutor de la familie , nici vorba! colocataru bea Palm , iar copiii nu beau alcool. nu inca. nu in prezenta noastra), în rest nici nu stiu cum reuseau fetele alea doua sa inlocuiasca mereu la timp cosul cu pîine (alba si foarte neagra, cu seminte de fel si fel) si untiera, sa mai aduca o apa, o gustare la alta masa, un fel principal la alta.

între gustare si antricoturile de vita Hereford ( colocataru si cu mine. am facut comanda, adica,ca  nu sintem de rasa asta!) pe un „pat” de julienne de  morcov, telina si fenicul in vinegreta calda, jumatate de rosie gratinata si cartofi (fierti scurt, apoi prajiti in ulei+unt si verdeturi) , pastele japoneze (Clara) despre care nu stiu sa zic decit ca aratau si miroseau excelent, si  tournedos-ul de vita alb-albastra (belgiana) cu salata de rucola(care, in ciuda denumirii, era bogata si in ceapa rosie, rosii cherry si castravete, iar dressingul era discret, cît sa scoata  in evidenta legumele) despre care  stiu sa zic cîte ceva  pentru ca Jonas  mi-a dat salata  mie , iar cartofii prajiti, fritele flamande deci, aratau de la o posta per-fect, intre gustare si toate astea, deci, Jonas a facut obligata vizita la toaleta de unde s-a’ntors cu informatia ca intr’unul din veceuri pluteste un dop de  pluta . înca incerc sa ma conving sa-l cred  ca el nu are  nimic de a face cu evenimentul.

intrebati cum vrem carnurile, bleu, saignant, a point sau bien cuit, jonas a zis , pina sa ajunga zvirluga aia de fata la enumerarea lui saignant, maareee!

eu am cerut saignant, saignant am primit, perfect saignant, si mai era si ditai antricotul, cam 250-300g , adica ma-re! ( cum  n-am mai vazut cam de multicel  nici macar pe’acasa, cu atit mai putin in restaurant.),  mare cum isi ceruse,  si avea(si) jonas tournedos-ul . bineinteles ca  lui i s-a parut mai mic decit ce primisem  eu si tatine-sau, dar cum un tournedos nu-i un antricot, iar invers nici atit, diferenta se afla in ianltimea tournedos-ului . si-a observat-o si el, pina la urma.

despre desert nici n-as vre asa scriu, inghetata – ciocolata amara, cu fulgi crocanti de ciocolata- care insotea tiramisu-ul cu bailey’s irish cream(bun, interesant, frumos prezentat, insotit e citeva fructe rosii, dar ramîne un tiramisu… uh, n-am nimic impotriva lui, numai ca-l fac des…vina mea!) era abia scoasa din masina! indescriptibila, senzatia de rece proaspat si aromat care-ti invadeaza limba! asemanatoare, poate, cu un fulgii  de zapada  dupa care alergam cu limbile scoase cind eram copii.

pacat ca pe site nu-i urma de  poza cu creatiile bucatrului!  sa pun una de-a mea, acum , ca de’ncheiere,  cit ar fi ea de reusita(la gust, ca la aranjament  Calamitate am fost, calamitate sint inca), ar fi o blasfemie, asa ca iuz ior imagineisan, iuz ior imagineisan….e, daca insistati… sau nu, mai bine nu.