fiasco

frunza verde busuioc

hai salut si mult noroc!

io am pus verze pe foc

si-acu sed nedumirit :

de ce oare s-au pîrlit?

doar le-am dat apa in gradina,

(prea multe buruieni? asta-mi reprosati voi mie?

maaai, ce sclifoseala! pai macar au avut companie!)

doar le-am cintat la mandolina,

plus ca’mpreuna cu  restu de zarzavat

– pe care tot din gradina l-am luat-

in grasimi nesaturate le-am calit,

apoi cu laur, cimbru si marar le-am aromat,

de pîna’n strada a mirosit.

nu, nici de sare n-am uitat,

cu cristale atlantice le-am ornat,

iar in final le-am stimulat

cu piper chinezesc,

c’asa-mi place mie sa ma prostec

(in traducere,  adevarata conlusion:

foarte traditional. si  oleaca fusion.).

cam cit tulpina de rapita

o fi fost focu sub cratita,

anfen, nu stiu ce s-o fi’ntimplat,

da’ varza s-a cam afumat.

frunza verde de sulfina

nu mai fu varza-n gradina

sa fac alta pentru cina,

iar pentru  prînz sa improvizam cam asa:

mamali cu brî, cu la

(ca’ntr-o cratita micuta,

fierbea o mamaliguta

pentru  care eram plina de angoase

care s-au adeverit pîn’la urma:

a fost plina de cocoloase.) .

strugurel de pe arace,

meseanu mînca, se strîmba  si tace,

iar io-i zic „ba sa stii ca varza asa se face!”.

foaie verde si banala,

io de-acu un lucru stiu:

nu mai fac niciodata mîncare traditionala,

doar cu alte retete voi combina vinu’ ghiurghiuliu.

 

ciocolata cu piper

uh, deja vineri?

bah, ce ploaie mocaneasca!

nuuuu, iar aglomeratie!!

pfff, soare lesinat…

mda,  absenta.

yes! pudding cu ciocolata, piper si ghimbir !

in cazu’n care  cineva  ar vrea sa stie cum se face, as spune doar doua vorbe:

prima:  repede (o suta grame unt la temperatura camerei -sau bucatariei-  se freaca cu mixeru pe turatie turbo, apoi seadauga unu cite unu patru oua, dupa care se  adauga doua linguri de cacao cernuta in doua sutele de grame de faina amestecata cu praf de copt, piper, granule de cioclata  si ghimbir ras -sau pudra- , si se amesteca)

si a doua: la aburi (bon, aci e-adevarat ca  nevoie de oala aia cu gauri multe care se portiveste perfect peste oala in care fierbe apa , da’ cum legumelor  si rulourilor  de peste, sau crevetilor, le place baia de aburi, iar noua de ele si ei , merita investitia)

dupa o ora de oparit la aburi pe foc mic, puddingul ar trebui sa fie gata. se rastoarna pe o farfurie incalzita

si se purcede la ornarea farfuriilor cu sosul caramel

pentru cine m-ar intreba cum se face sosu asta, as avea doar o vorba : cu focul aprins.  ca daca pui doua sute de grame de zahar in tigaie si-l lasi acolosa FARA SA MESTECI IN EL , iar dupa un sfert de ora in care ai fumat o tigara, ai masurat 125 ml din smintina de care ai nevoie la sos, apoi ai fumat alta tigara, te intrebi da ce dracovenie de zacar e asta mai nene de nu-si modifica starea, înseamna ca ai uitat sa faci foc in soba.

eh, mai grav decit sa uiti sa faci focu sub tigaia cu zahar e sa-l faci prea tare. ceea ce -pardonata fie-mi lipsa de modestie- nu e cazu meu, da ar putea fi al vostru. si n-as vrea. de-aia zic: foc mic, plus ca nu se mesteca in tigaie pina nu s-a lichefiat zaharul si face bulbuci.

dar si mai grav decit sa nu faci focul, sau sa-l faci prea tare, ar fi sa uiti sa iei zaharul de pe foc inainte de a pune încetu cu’ncetu smîntina in el. cit de grav?  pai ia incercati si-o sa vedeti, eu va dau voie. (ca sa nu fiu singura patita. e, nu acu, era la ocazia primului caramel. oh, amintiri, amintiri…) voie e  acu si sa mesteci cu’n tel, sau asa  ceva, in zahar. voie e si sa pui sosul in tub pt ornat, da el  si’n furculita sau lingura se comporta  adecvat, asa ca de  figuri nicio lipsa

la prima vedere, figura lu Sammy Davis jr mi s-a parut  mie aci; dup’aia, johhny hallyday

gaurile din restu de dulcegarie ciocolatie nu-s rezultatu vrunei activitati sportive de tir menite sa consume caloriile -nu stiu cite si nici nu vreau sa stiu- savurate, ci al shoturilor  de sos caramel ramas stingher . ca sa -i fie si lui bine.

 

turcism

dimineata pe la opt

am pus 2 vinete la copt.

acuma-i cam murdara plita,

c-am prajit pe ea si pitta

(o turta mica si moale,

da pîn tari orientale).

eh, asta grija sa ne fie

pe lîng’a sultanului bucurie!

aci fac paranteza explicativo-informativo- probabil necesara: p’o limba otomana, felu asta  are gust de hünkar begendi. pentru unu ca mine si ca tine, insemneaza „bucuria sultanului”. inchei paranteza si continui cu ce urmeaza:

într-o oala separata

am pus unt-una bucata

(cin’zeci de grame

pentru patru persoane)

iar cînd dînsu s-a’nmuiat,

cu tot atite agrame de faina l-am amestecat,

iar dupa vreo doua minute departe de foc l-am mutat

(pen ca trebuia

sa curat vîanta-ok, am zis ca-s doua vinete…si asa e! da asa nu-i rima-  

s-o storc,

s-o tai in bucatele

nu prea mititele,

ca de ce sa ne extenuam

daca tot tre cu faina prajita s-o amestecam?!).

 

bon. deci pun oala iar pe foc,

si fac o chestie de-aia de pisat cartofii sa danseze’n ea tot pe loc,

pe loc, pe loc,

pîn’rasare busuioc.

da pen ca asta s-ar putea sa dureze citeva secole, m-am oprit cind am obtinut piure. deci curind.

 

ma apropii de finalu alor mele fapte:

am pus in oala -încetu cu’ncetu- 450 ml lapte,

iar dupa cam 15 minute de fiert la foc mic am stins aragazu,

am sarat, piperat si parmezan-izat preparatu

si-am chemat la masa anturaju.

 

pîn’ s-a urnit el inspre bucatarie,

io am pus piureu de vinete’ntr-o farfurie,

(calda. orice mîncare calda se pune in vas cald, de cîte ori s-o mai spun? eeee!)

apoi am tocat patrunjel

si l-am presarat peste el.

 

în final, atita mai zic:

din piure n-a mai ramas nimic.

 

totusi, un pees: merge si alta brînza decît parmezan, cum sa nu?! rasa sa fie, si 50  de grame. 

si inca unu: poza, ca fara ea nu se poa, vine mîine, c’acu nu-i urma de baterie incarcata’n casa asta.

si ultimu pees: e, nu era chiar ora opt…

plus: celor satui de-atita poiezie le  promit cu mîna pe ce-am io mai scump in bucatarie ca n-o sa mai las „talentu” sa ma chinuie-n felu asta, drept pt care  mmmmmmmmmm-apuc de-o tarta de ciocolata

na si poza:

fel contraindicat celor care-si definesc pozitia pîn remarca „de parc’am fi mîncat din acelasi blid”.

 

silentium!

de-atitea nopti aud ragind,

de-mi simt timpanele pocnind!

a noptii liniste si pace

au disparut de prin iatace,

alungate de-un magar prea locvace.

 

de prea atitia decibeli,

nu mai auzi nici sforaieli,

nici pe Tinny cind vine la doua noaptea, de la cafenea, acasa cu Marceli

(me biansiur ca-l cheama marsel,

da’l sacrificam pentru arta) ,

nici gaina din cuibar

nici cum creste firu de marar,

nici vintu zburdînd pîn arini,

nici cateii de prin vecini,

si nici masinile-n viteze,

care merg sa se aprovizioneze

cu droguri, in parcarea din cimitir.

 

de-atîtea nopti de cind tot zbiara,

un lucru-mi mai doresc:

sa ma transform in fiara,

o fiara maaare si turbata,

ca sa-l apuc de beregata

pe bou ala milionar,

mîndru stapîn de cel magar.

 

da inainte de-al musca,

rupe’n bucati si mesteca,

i-as mai sopti persuasiv:

„elou, darling, am venit pentru organu tau…auditiv”

 

iar in final e evident,

îndreptatit si coerent,

ca-n livada mare si lata

n-o sa mai zbiere niciodata

magaru asta-impertinent.

I-ha!

 

acu, pentru imbunatatirea atmoseferei, un pateu cu mazare si sparanghel verde prajite’n wok cu usturoi , ceapa verde, ardei usturat si condimente indiene, insotit de -o salata de sfecla rosie(cuburile alea de deasupra pateului, si de dedesubtu germenilor de praz), niste resturi de dovlecel, si-un sos (trecut neaparat prin strecuratoare)  din marar, patrunjel, mustar, ghimbir, oleaca de apa s’oleaca de ulei (de masline, uai not?)

 

lacu’ lebedelor

lebedele:

 

(nu ca ma laud, da tot io am facut si firimiturile)

lacu: io, fleasca  de sudoare, c-am masurat gresit faina, si-abia dupa un sfert de ora de frecat-invirtit- mestecat am hotarit c’ar trebui s’o iau de la capat cu una suta mililitri apa, una suta grame unt si  una suta cincizeci grame faina, apoi cu un ou, cu alt ou, cu inca unu, cu al patrulea si cu al cincilea, ca sa iasa un  aluat de choux care sa-si merite numele.

în ciuda scenografiei dezastruoase (in crema de vanilie am uitat sa pun baton de vanilie, in frisca am uita sa pun zahar, anannasu l-am mincat io pe jumate pîn’a fo sa-l pun in circa lebedelor), publicu a gustat spectacolu si-a cerut reluarea lui. fara aplauze, doar cu gura plina si mînjiti cu frisca pîn ala urechi.

 

e frumos

e prea frumos in octombrie in gradina

da’ pe mine m-a’ntepat o albina, asa ca nu’s amused. da’ diloc!

 

cît pe ce…

… sa astept, cît pe ce sa bocesc, cît pe ce sa cred, cît pe ce sa doresc, cît pe ce sa explic, cît pe ce sa fug, cît pe ce sa glumesc, cît pe ce sa hulesc, cît pe ce sa iubesc, cît pe ce sa întreb, cît pe ce sa joc, cît pe ce sa lupt, cît pe ce sa mor, cît pe ce sa nasc, cît pe ce sa ocolesc, cît pe ce sa poruncesc, cît pe ce sa rosesc, cît pe ce sa simt, cît pe ce sa tac, cît pe ce sa uit, cît pe ce sa visez, cît pe ce sa zîmbesc, dar nimic.  am adormit.

 

home alone (again)

ce mi-au auzit urechile:

ca s’o binedispuna pe bolnava-i surioara, jonas s-a scoborit in pivnita, de dunde s’a’ntors zorro. da cum zorro fara serjant garcia e ca sarea fara bucate, ca bucatele fara bucatar, ca bucataru fara gratar, ca grataru fara foc, ca focu fara joc, ca jocu fara noroc, ca norocu fara casa, ca cas…asadar cum ziceam: cum zorro fara garcia nu se poa,, si cum lu clara nu-i convine deloc, da deloc!, sa fie strigata asa, sa nu i se aduca paharul cu apa, medicamentul, o batista si inca vro citeva de-astea, dupa numa citeva minute ,si fara  fapte marete, zorro isi agata masca, palaria si biciusca  de robinetu radiatorului de linga dulapu cu sertaru cu de toate  de linga geam, iar jonas ramîne si se-nvirte ca un de-ala’ntr-o caldare pîn sufragerie . cotrobaie prin dulapuri, apoi dispare-n bucatarie, nu inainte de-ai promite bolnavioarei surioare s-o’n veseleasca de-adevaratelea.

ce mi-au vazut ochii:

borcan cu pasta de ciocolata pe masa din sufragerie. boon!

 ambalaj -asa din fuga inca neindentificat- pe podeaua sufrageriei. booon!

sertare si usi de dulapuri larg deschise in sufragerie; boooon!

morman de baloane si carioci  pe masa din sufragerie. booooon!

jonas jonglind -cu spatele la mine- cu un balon . e, asa da!

jonas jonglind -cu fata la mine – cu acelasi balon. as zice asa da, da mi-a pierit graiu: in numa citeva ore cit am lipsit, lu baiatu lu mama i-a crescut mustata????

„nu e ce crezi, sînt ciarli ceplin, fac dansu din za greit dicteitar!! „. clara scoate niste horcaieli ce se vor riset, si-mi arata pozele deja trase. caci da,  aparatu de fotografiat a vrut sa i-l aduca.

ce zic io acu:

poza, se intelege, nu e pentru publicatie; in loc, un turnulet din (tr’un fel de ) blini cu spanac, germeni de soia si ciupereci, plus sos de fasole alba:

si: help!

 

 

p.s. coperisu turnuletului e din germeni de praz

 

paranteze

ajuns la masa de prinz cu trei ore si ceva intirziere, lihnit de foame si efort, unu din cei mai fideli clienti ai mei( de obicei numit jonas), insotit de un altu aproape la fel de fidel ( miguel, adica) striga fericit din usa: miroase-a supa de ciupeeeerci! avem supa de ciuperci? vreeeau supa de ciupeeerci!

cere din ochi mai putina verdeata si mai multe ciuperci , si-l indeamna cu vorbe pe miguel sa se lase in seama mea in ceea ce priveste aceleasi garniseli:

 „stii ca nu-ti merge cu mama, las-o sa faca cum stie ea. s’apoi, nu ti-ar strica ceva vitamine, poate din lipsa lor n-ai mai inscris demult” .  miguel iese la atac cu’n ” a, si-atunci tu de ce ai lasat cinci goluri azi?”, si, in paranteza fie spus, desi acasa consumator nu prea convins, cu citeva complimente vizavi de supa . (hehe, pe cine pacaleste el? )

da, mama, e buna, zice si jonas,  tu ai facut-o? e la fel de buna ca aia de la cutie… l-am iertat, doamne, ca-i era foame si nu stia ce vorbeste.

desidaman sîmbata astaa  n-a fos sa fie  ziua colocatarului: dupa meciu de folbal, il pierde si pe ala de cine apuca ultima ciupearca taiata’n trei si prajita-n putiiin ulei incins la foc  iute-iute-iute, taman asa incit nici pic din apa din ciuperci  sa nu nu scape, ci sa ramina toata sub crusta crocanta (cu aroma de susan)  pe care uleiu (evidaman de de susan -pîntre altele, ca mai e si al de arahide, si al de orez-)  stie s-o faca pe foc maxim, în tigaie asa de maxima cît  sa poa ciupercile sa se lafaie. ca daca se’ncaleca, adieu efect!

ca dup’aia sa -si piarda si speranta-‘n ce urma dupa supa, „aaaa, iami, avem vinete astazi!”

da de unde ( focaccia, gouda, jambon de parma, mozzarella , rosii de sera si rosii uscate),   asta aveti!

vinetele erau pentru azi, dar ramîn pentru miine, ca doara nu stau toata ziua sa v’astept in bucatarie.

(atansion: asta poa sa fie numita emancipare ajunsa la gradu de crasa neimplinire a drepturilor si obligatiunilor la nivel gospodaresc, da adevaru e altu: acolo de unde vin io, e o vorba : clientu asteapta pe bucatar, nicidecum invers. apropo de vin, pîna nu inchid paranteza: nu-i zeama de lamîie mai buna la ciuperci decit vinu alb sec!)  

si daca sinteti cuminti, mai pe seara o sa va fac asta.

( nu de alta, da am ras parmezanu , am macinat semintele de pin, am tocat miezul de piine integrala si patrunjelu, am presarat sarea si piperu, si le-am amestecat pe toate  deja cu malaiu. doar tre sa mai tai vinetele in felii de cam un centimetru, sa le dau prin ou batut putin cu putin lapte, sa le tavalesc prin ce-am zis mai sus, si sa le bag la cuptor treij de minute, la 180°C, intr-o tava unsa discret cu ulei. ) 

cu salata taiata ba mai fidea, ba mai fideluta ( arozata cu iaurt condimentat cu usturoi pisat impreuna cu grunji de sare himalaiana ),  o cina toma potrivita  pentru atleti.

acu, inainte de a mai zice (da)ca a meritat asteptarea, inca o paranteza, pentru cine are urechi s-asculte: cind iti trebe brinza rasa, ca-i parmezan, emmenthal sau alt aaia, rade-o singur, ca nu-i mare brinza! parmezanu si gran padano gata rase sint de fapt coji(le , marginile alea necomestibile altfel) macinate, iar emmenthalul, gouda si ce-o mai fi sa fie la punga, contin adaosuri de agenti anti-cocoloase, amidonuri si alte chestii care n-au de-a face cu brinza decit atunci cind o pui gata rasa in pungi, in rafturi, in magazine.

dupa parerea mea ( nu neaparat din cauza ca a trebuit sa deschid o sticla de vin rosu), musacaua  de vinete cu pui (si atita) e un fel ce se potriveste cu o zi de duminica: munca putina, rezultat maxim:

umpic de joc cu focul (-pentru sos, doua cepe mari  se prajesc  in doua linguri de ulei, la foc mic, cu capac, pîna devine sticloasa, apoi se adauga 125 g de pui/personaj taiat in cubulete, se da focul mare, pîna se coloreaza puiul. cu 150ml de vin rosu coloram si mai si puiul , ca si ceapa, si lasam la foc potrivit sa fiarba pîna la jumatate. apoi punem 100 g concentrat de tomate si o juma de litru de rosii concasate, si lasam iar sa se reduca, tot la foc mic, fara capac.)

(-pentru vinete: taiate rondele, prajite in ulei la foc MARE, pina devin aurii),

umpic de amestecareala (250 gr ricotta -urda-i zic io. ca urda e. -, 125 g brinza proaspata de capra, 150 gr ( grame,nu ml) iaurt si sare, piper, usturoi, verdeturi) 

umpic de straduiala

umpic de rabdare  (30′ la vro  190°C- 200°C, mai mult nu-i tre. da  daca am pregatit mai dinainte sosu si vinetele, deci daca or fi reci, mai socotim vro cinspe minute extra pina se’ncalzesc . asta’n cazu ‘n care nu ne-a trecut pîn minte sa reincalzim sosu. da noua ne-a trecut, nu?)

si gata bunatatea   !!

pentru cine nu crede: si Miguel a zis ca e buna!

(io l-am crezut  penc’a mai cerut o portie)