ho-ho-ho, dragii babii, nu va excitati prea tare la vederea stelii , sedeti linistiti pe lavita si nu ma mai ridicati atîta’n slavi, ca nu folosii nici vopseluri alimentare si nici din capu meu nu fui in stare s-o fac, di()vina fu ideea unui taran olandez cultivator de varza rosie, cam – dupa parerea mea de mare neamatoare de produsu muncii sale– satul de unicu si traditionalu fel de preparare al acestui rod al pamintului: calita cu /fara mere si scortisoara.
dar ah, asa-mi placu de taranu asta, c-am cumparat ditai varzoiu! desi’mi trebea numa o juma, desi ‘n continuare nu-mi place varza rosie, deci de curioasa. si pen ca olandezu asta e taranu visurilor mele, alea’n care io si cu reprezentanti din toa-a-ate ramurile agriculturii aram, semanam, prasim, jumulim, pescuim, recoltam, colaboram, gatesc -si gatim, daca se remarca vrunu-doi-trei-, apoi mîncam. si dam dup’aia si altora sa mînce. haaaallooo, pai bineinteles ca pe bani, ca nu-s chiár asa de idealista !
asadar, povestea stelii de -de fapt– a doua zi de craciun – da’ ce titlu ar mai fi asta „steaua de a doua zi de craciun”?!- a’nceput p-o brazda olandeza, a continuat in bucataria mea, iar io, buna cum mi-s, chiar si dupa craciun, o dau mai departe, ca parc’asa-i cu povestirile astea , se transmit din gura’n gura. nu? ah, bon, atunci: din blog , in farfurie. important e sa se transmita,ca-i o poveste buna, cu care salvam omenirea de eterna salata de varza rosie/varza rosie calita cu,sau fara mere.
si cum ziceam, fat-frumos a luat iataganu si a crapat varza’n doo, dupa care -a purces sa produca alte fapte de vitejie, cum ar fi salvarea cailor(putere) din ghearele lu gerila . luminatia mea nu l-a boscorodit c-a facut treaba numa pe jumate, a ‘nsfacat ea insasi palosu si-a taiat una din jumatati in jumataturi. ca doara atita-i trebuia. ce-o sa se faca ea cu jumatea aialalta? asta-i grija pentru o alta poveste.
dintr-o jumate de jumate, luminatia mea a facut salata. iár salata?, o sa ziceti. iar salata!, o sa zic. io povestesc, io decid ce si cum.
(se dizolva sarea in doua parti de otet de vin rosu, apoi se adauga patru parti de ulei. si piper. si gata, in cazu’n care nu se prefera alte raporturi intre ulei si otet. care de fapt, chiar si’n cazu acela, tot gata e)
iar cealalta jumatate de jumatate a taiat-o mai grosolan si-a bagat-o la blender, impreuna cu un sfert din compozitia –ceva mai viscoasa decit e obisnuinta– de clatite. sau de blini, pentru aia mai cu povesti dintre noi
dup-aia a tocat niste fire de ceapa si-a ras un cartof crescut cit doi la un loc, si-a amestecat toate astea in compozitia de clatite
a asezonat biiiine – bine cu sare si piper, apoi s-a pus pe prejeala
cind i s-a parut ca teflonu nu-si face datoria ca la carte, a mai pus niste ulei
end ies indiid, alta poveste, nene, cind intra-n distributie si grasimea
a turnat compozitia cu lingura, a format cu dosu ei un fel de ce se vede in ilustratie si-a perpelit turtele la foc mijlociu vro trei minute pe fiesce parte. apoi le-a bagat in cuptor la 160°C, pîn’ a gatat toata compozitia (care-i cam multa din 300g faina , un sfert de varza, lapte nu stiu cit a intrat , doua oua, ceapa si cartof, dar daca-i condimentata bine, pina pe la zece seara termina fat-frumos toate turtele, precum si tot borcanu de smîntina acra) si pina a prejit si steakurile de strut.
si-a incalecat pe sacunu de la biuro si v-a spus povestea asa
