mission (presque) accomplie

– ce manînc?

– ce manînci!

-e orez?

– nu-i orez.

– e grîu?!

– e grîu.

– tu ai mai facut grîu…

– am mai…

– tot asa cu legume …

– tot asa.

– e bun!

– bine ca-i bun.

– mai bun decit alta data!

– i-auzi auzea!

– de ce e acum mai bun?

– poate pentru ca e grîu cocolit de mine zeci si zeci de minute’ntregi, si nu de-ala Ebly de-i gata in cîtesva clipite.

– sa stii ca da! asta are gust! vezi, si Clara zice la fel!

are, zic scurt si cuprinzator, in timp ce-mi savurez victoria: de mai bine de zece ani incoace nu s-au mai cerut sa mearga la mecdonalds, acu incep sa priceapa si ce-i ala Gust! n-am asudat, si-o sa mai asud, dijeaba! mission accopmlie, mi hepi!

– sa nu mai cumperi de-ala de la Ebly!

n-o sa mai, zic io mai putin scurt , da’ tot  cuprinzator,  rumegind imaginea reusite- mi: or sa-mi faca statuie cind or pricepe si ei ce-am priceput io azi! picioare din vinete, nas din tomata, urechi din frunze de varza.  sau altfel, parca conteaza? bine ca i-am dat pe brazda!

– pai sa nu mai, ca zice Koen c-o sa planteze Marcel, anu’ asta,  grîu si’n fata noastra si pe laturi. si-o sa fur…huh, culeg eu cind o sa ai nevoie!

a, zic io mai scurt si mai necuprinzator decit intentia sa. mission impossible sa-l lamuresc ca nu se poa? aiurea, pina iau io o gura de chablis, colocataru-l educa:

– sa nu te vad ca faci asa ceva!

– pai ce, tu tre sa nu ma vezi?   Marcel!

 

ca mama v-aduce…

PArT  TU

ase. si ca sa facem dintr-o poveste lunga una si mai lunga… hehe, pacaleala de doi iunie!  partea a doua , din motive de incarcatura emotionala si mai mare decit cea dintîia, va fi mai compacta. nu-i o promisiune, zic si io ca sa nu tac.

ca un facut, avionu a aterizat la timp –  lucru, pentru mine,  mai putin important decit ala ca a aterizat- ,   da’  tre sa recunosc ca, in situatiunea delicata in care ma gaseam – aceea a petei de apa pe mamela stinga,rimembar? –  , io chiar  cam speram intr-o mica intirziere, sau ca voaiajoru o s-apara pîntre primii… da ti-ai gasit? pîn’la ultimu pasager a trebit sa tiu papornita  la piept, de parca cine stie ce averi aveam in ea si paranoie in cap, ori, io nici macar ruju nu-l aveam la mine, parca va zisei, nu?

acu, io mai uitam si-o puneam pe umar, da’ndata dup’aceea se trezea-n ai de-asteptau si ei pa cineva o curiozitate  sustinuta -n modelu  sutienului meu…anfen, mie, fameie pudica  cum mi-s,  asa mi se parea, si iar stringeam poseta la piept….si iar disparea afisu cu „nu te cunosc, nu vorbi cu mine, ca nu te cunosc asa, cu bluza patata, si inca in ce loc!” de pe mutrele membrilor delegatiei cu care ma deplasasem la aeroport.

booon, dupace-am platit un sac de bani (marunti, da ce, aia nu-s bani?)  la parcare, am pornit inspre Charleroi unde-am  ajuns si-am si trecut de el inainte sa ne dam seama, asa ca ne-am intors iara,  si iara n-am vazut indicatoare, iar penca gepeesu era si mai confuz decit noi,   am intrebat io o madama  – ca franseu meu e mai bon decit al membrilor delegatiei la un loc, zisera ei-  si charleroi egziste ancor, car nu le serson me  onltruv pas.

me vuziet, madam, vuziet, si daca faceti la stinga, gasiti parcare la umbra, zice ea. janti din partea ei, da daca ajungeti in charleroi puteti sa parcati si la soare. in maxim un sfert de ora, cit dureaza sa -ti dai sama ca n-are ce sa-ti placa-n orasu asta, mare caldura nu se face’n otomobil. atmosfera era vivace-era o piata (vechituri si nouatati, la un loc. greu de deosebit intre ele, amonavi)-, dar cladirile-s dezolante caci neingrijite de cind hau’!

orasu-i asezat pe coline, seamana cu liège, deci, de fapt, nu e urit, puneti totusi masina la umbra daca ajungeti p’acolo. mai ales ca , dupa cite mi-am dat io seama, valonii nu prea au auzit de frigidere(sau hai, de gheata), si n-o sa puteti sa va racoriti c-o bautura: domne, si berea era aproape supa!!! zut alors, chel blasfemie!

si uite-asa si de-aia am plecatara deci inspre  Namur. care Namur /Namen, ehe, alta treaba, lezanfan! cam pute, de la apa statuta din ecluzele  Sambre-i si Meuse-i, da uiti de asta cind treci pîn parcuri  si  strazi curate, pe linga  cladiri bine intretinute…. anfen, nu-s ghid turistic, poftiti de-l vedeti cu ochii dumneavoastra, io trec acu la mielu promis linga cafea, rimembar?

cum sedeam noi si beam io un grimbergen calîi -si ceilanti alte licori , da’ tot calîi-, la un moment dat mai rapid decit ma asteptam de la molaticu ala de chelner, vine si comanda de  frigarui de miel de care mi-era cam peur c-or sa fie reci, pur garde lechilibre, da’ nu, a fo cinci, calde si bune.

numa ca, cum gesticulam io asa sa arat nu stiu ce interlocutorilor,  una din ele a aterizat pa bluza mea.  pur garde lechilibrî, pe partea dreapta, si tot pe tîta.

sete si bon ca jeo meo siui di de prandrî chelcasoz avec, zic io chelnerului cind intreaba dac’a fo bun. o, madam, ale dan la sal deo ben, zice, si io n-am ce face si ma duc. de unde ma intorc tot cum plecasem, ca nu era sapun, nu era prosop, si nu era nici apa decit pe podea.

anfen, deci asa cu cafeaua si mielu.

da daca sed si ma mai gindesc umpic, pe linga ele v-am adus si-un drob de sare in spinare, ca tot ce-avui natriu’n mine s-a depus pe spatele bluzii (pur lechilibrî, tu compran) în  timpu urcarii la cetatea Namurului. si-a coborîrii. da a meritat , de cind fui in  Maramures n-am mai vazut peisaje asa frumoase!

fen deo listoar

 

…ca mama v-aduce voua lapte’n tîte

trei iezi, cucuieti,  de fapt nu e lapte, e cafea si frigarui de miel, da-s bune si astea. nu?

si sa videm di ce nu lapte, deci sa’ncep cu’nceputu:

plecaram patru din  Mpiiiu-piiiu (praivaci, iu nau), si cu masina cinci, si nu i-a trecut  , zau, nimanui pin cap sa ia bani, aparatu de fotografiat ( asa ca, poze ciucicu), telefonu ( da pe-asta oricum il uit mereu, asa ca  nu se prea pune) si, ce-i mai grav, am uitat  sa-mi iau ruju, draga!!

insignificantele omisiuni privitoare la bani, aparat  foto si telefon s-au dovedit a fi recuperabile pîn uzitarea cardului  bancar („pai po sa platesti la veceu in aeroport cu cardu?”/ „e, poti! da oi avea io ceva maruntis p’acilea”/”pai ai?”/”pai…nu. deci rabdam”), a telefonului  lu jonas ( care o sa aiba god knows cind(va) smecherie de-aia cu care sa transfere pozele pe pc) si-a  telefonului  lu jonas (in care , o ce surpriza, nu-i nici un numar care mi-ar putea fi de folos), mai ramineau buzele mele umfla…nerujate.

o adevarata tragedie, e clar! da daca un copac poa far’ de frunze-atitea luni, un orb fara lumina vreodata,  sau un copil fara parinti o viata, oi putea si io sa dau mai putine puppaturi in aeroport, sa ciugul cu mare grije dintr-o maslina, o pralina ceva, si sa sorb  delicat din vrun pocal, ca sa-mi pastrez oarecum nealterata boiala existenta –  mi-am zis trezita la realitate de hîrtoapele din autostrada .

pa dracu, mai iezilor, ba  bineinteles ca nu mi-am zis asa ceva, am pus botu si m-am tot gindit sa fac drum intors, da zic si io asa c’asa se cade . si ma si prinde. nu?

booon.

deci am ajuns fara maruntisurile alea, da’ cu bine, in aeroport. despre dinsu n-ar fi prea multe de spus, si ce-i de spus e ca’n orice aeroprot: lume multa,  self check-in pe linga care se trece ca pe linga leprosi, cozi la check-in, multa lume, copchii care zbiara, forfoteala…nu locu ideal in care sa sezi s-astepti mai mult de-o juma de ora, da daca crezu colocatarului e  „mai bine o juma de ora mai devreme decit un minut mai  tirziu”, sedem si tacem. sedem si bîrfim. sedem si citim.

timpu bate pasu pa loc cind astepti, da c-o cafea prea scumpa, in pahar de carton pe care-ti arzi imediat destele ,din airis pub, po sa-l faci sa se urneasca o tîra. mai ales dac-o bei afara, insotita de-o tigara.

apai, abia ajunsa linga cosu cu chistoacele alora de nu reusisera’naintea mea sa faca timpu sa treaca mai cu spor, dau , cu mina stinga, sa duc cafeaua la gura, cind, de linga mine, o duduie durdulie, intr-o bluza fistichie, cu sclipiciuri si de-astea, zice catre asistentu medical -dupa port, asa parea- cu un lant de aur cit ala de la vaca lu tataie: hai, draga, sa dam bagajele.

el mai trage din tigare inainte sa-i raspunda, da de raspuns , sigur ca-i raspunde.  „da mai du-te , fa, în lupa mea (nota mea- pt  dislectici: sorry, da chiar asa a zis, cum cititi voi), ca e timp destul,  ce”…. si mai departe nu stiu ce-a mai zis, ca io, cum ziceam, in plin proces de bere a cafelii fiind, in momentu’n care i ‘am auzit, am varsat cafeaua pe mine.

booon. trecem peste cite picioare mi-am bagat io’n pata care-mi orna bluza-n regiunea inimii mele, si mergem la toaleta unde-mi scot bluza, frec pata, bag bluza’n cel mai eficient aparat de uscat mînusitele pe care l-am vazut pin’acu (un dyson cam in forma de poseta deschisa exact atit cit sa -ti incapa palmele . jetul de aer e atit de puternic si bine centrat pe palme, incit in cele zece sec. de functionare iti fîlfîie pielea -cre ca si falangele, pîn’ la urma- ca stindardu’n vint. ca iesi cu miinile uscate de -acolo, ceea ce nu e cazu la alte aparate, nu mai e nevoie sa   zic. si nici ca jonas s-a spalat si uscat de cel putin cinspe ori pe miini)

acu, aparatu asta sufla el tare si bine, dar, dupa patruzeci de secunde de fîlfiiala m-a cuprins plictiseala si durerea de cap sa-l aud zbîrniind draceste-ca face o harmalaieeeeeee – , bluza mea nu era tocma bine uscata.  acolo unde-o udasem, se’ntelege, si-anume pen’ca  n-o storsesem, c’  oi umbla io nerujata toata ziua, da si sifonata?

asa c’mbrac bluza, si dupa citeva priviri incurajante aruncate’nspre mine prin oglinda, dau sa ies, da ma’ntorc sa ma uit din nou cit îi pata de mare si ce strategic e plasata .

strategicu plasament l-a remarcat si o dama care tocmai intra. vuzet iun jeon maman, zice ea oarecum compatimitor, oarecum incurajator. hehe, sint doar toanta, zic io , am varsat cafea pe mine, si plec, asigurata de ea c’asa ceva  se intimpla si la alte case, sa reintregesc rindurile celor cu care venisem la aeroport.

RESTU MAI INCOLO, C’ACU MI-E SOMN SI -am ragusit de-atita vorbaraie

 

voaiaj, voaiaj

silita de imprejurari si cu buna voie (sau morocanoasa, sa depan de cum ma trezesc, cite nazuri face tinaru jonas la micu dejun, combian de cafe oi avea timp sa beau , cite kilo de machiaj si-o spoi clarunelu lu mama pa vizaj…si-or mai fi, da nu vreau sa anticipez de tro), mîine, cam pa la ora unu a amiezii, tre sa fiu in aeroportu din Charleroi.

la ora unuu??? la ora unu!!!!!! ora la care un om cu scaun atit la cap cit  si’n partea aialanta, mai inferioara ( poan de vu diu plasaman), sede la masa. acasa la el, sau in alta parte, nu conteaza, jean box…manjeaza!

me moa, je  tre sa fiu in aeroport… se purcoa ca ojurdui, pa cind ma gindeam ce si cum cu dejeoneru de miine, mi-a venit luminoasa*** idee sa-l servim in Charleroi, bon jeo  veo dir sa né  fie servit,  la tuzansambla  i compri lu nu prea mult asteptatu  voaiajeor ( seta dir ca io azi si deomen  sper ca doar trenurile ‘ntirzie, nu si avioanele).

***fac io cum dreg si tot mi-aduc cinste numelui! maman si maren , sper ca sinteti mindre de mine.  macar fiti voi, ca io n-am timp, tre sa ies la poarta sa ma uit de  colocataru asta al meu  care  sa dusa sa teic auei niste bami si ce-o mai fi, da sa vede shozu ca pina’n china nu s-a mai oprit, ca de cind a plecat, n-a mai venit. si mi-i o foameeeeeeeeeeeeee! iar jonas rontaie la petal de ble o friui, le povr garson!

ca daca tot tre sa sofam pina’n indepartata valonie, o moan sa videm  si sa mincam ce au si ei p’acolo, de-om avea ce , car Charleroi e , vorba cintecului de mai jos si-a multor flamanzi, locu unde nu prea ai ce vedea si ce face mai placut decit sa primesti vro  bita’n cap de la vrun marginal***.

***la verite e ca-n  sanson, pe un ton dulce-amar, printr-o intercalare de planuri pozitive cu negative, se face o oda  multelor  nationalitati care traiesc in orasul asta, oameni care au timp sa vorbeasca intre ei, si-si lasa copiii sa se joace pe strada, impreuna cu alti copii, sint solidari….asa cum acilea nu mai e de muuuuuult; nu stiu de cind, ca io de cind ii stiu pe flamanzi, asa ii stiu:  ofticati.

da nu din cauza cintecului ^mi cam fac griji pur deomen, ci parsca noi sintem francoafoni, iar charlatanii  aia-s neerlandoafoni, si data trecuta , cind am cerut ceva de -ale gurii’n pe lînga Liej, mai nene, m-am pomenit c’un calup de slana’n fata-  buuna gateala, nimic de zis, cu usturoi mult si de toate verdeturile-  de mi-a fost trei zile greata dupa aia, desi nu mi-a intrat pe git decit cam un sfert din el.

ori, greata mi-e deja de-acuma  si pina miine, cind oi vedea io avionu aterizat cu bine. asta o sa treaca c-o bere…belgiana ( nu-i, ca ma prinde impartialitatea?), tudsiuit dupa aterizare, da’ la un shot de porcina prea bine crescuta nu cre ca mai rezist. sa fac, peotetrî, niste senfisuri, cum face tot flamandu (boala capatata de la vecinu olandez) cind pleaca la drum?

anfen, on va voar. olevoa si daca sinteti saj, va aduc ceva din charleroi, iar berea o beau in sanatatea dvs.

 

cum as fi fost io pa vremea lu Ceausescu

dragi tovarăşi şi pretini,
în atenţia organului meu vizual s-a insinuat leapşa de la Jock, mon fils bien aimé, al cărui dosar e public, aşa că daţi dovadă de compatriblogism şi faceţi-vă că-l răsfoiţi.

leapşa asta presupune efort de imaginaţie sau spiritism, lucruri cu care partidu m-a’nzestrat din belşug, uitînd – însă-  să-mi esplice ce-i ăla efort.

din spirit tovărăşesc, însă, trec cu vederea varianta dizidenţei, şi-mi potrivesc pasu cu ritmu defilării.

că toma veni vorba:  cu riscu să fiu esclusa din rîndu partidului, sau ( la fel de grav- dacă e să po să-mi dau cu părerea-) să fiu făcută secretară de partid, recunosc că încă de la vîrsta fragedă a pionieriei aveam o aversiune viscerală faţă de careurile din curtea şcolii şi defilările anuale.

activitatea în sine o suportăm relativ uşor, ducindu-mă cu gindu’n alte părţi. la vrun personaj de carte(că mă’ndragosteam în fiecare saptaina de vro doi…eheee, pă vremea aia nu  ţineam cărţile  noo săptămîni acasă, prelungindu-le termenu de’nchiriere pin computer), sau la ce-o să facă maica-mea de mîncare pă ziua aia. dac’o să facă.  numa că patosu unora mă făcea să vărs, şi,  cît aş fi’ncercat io să mă conving că probabil  mă  oftic  că nu po şi io să fiu ca ei, să mă simt la nelocu meu.

bon, unde rămăsesem?
aham, la efort.
păi:
– se prea poate că  pă vremea lu Ceauşescu mi-ar fi fost cînd prea frig, cînd prea cald. cînd prea foame, cînd vro indigestie. cînd prea aşa, cînd prea pă dincolo. da indiferent cum mi-ar fi fost, la ochii albaştri ai lu Paul Soloc(nu-s sigură de nume) tot m-aş fi uitat pin televizoru alb-negru. şi la alţi doi ochi albaştri, cei mai frumoşi din lume. probabil că tot numa  pîn televizor.  sau poate ca nu, poate ca de la din ce in ce mai mica apropiere, sa trebiasca sa ma uit sasiu, sa…zut!, unii lucra la orele unspe ale zilii, io fantazez ca pa vremuri!

membră de partid,  să fi vrut io şi nu m-ar mai fi făcut după prima şi ultima convorbire’n urmă căreia  aparatu şi-a consolidat impresia proastă despre mine, iniţial bazată doar pe aia doi centimetri de podoabă capilară şi două sute de centimetri de fustă(e, n-am cracii aşa de lungi, da ce mă’mpiedica să visez?)

de-aia, probail, aş fi locuit în apartamentu dat de Gheorghiu-Dej lu taică-mio odată cu o medalie de nu mai ştiu  ce merit, medalie pă care am vîndut-o io lu Dobre pentru cinci lei, şi-am luat o bătaie de la maica-mea de m-am pisat pe mine. sau aş fi făcut rost de-o garsonieră , aşa cum făcusem rost şi de deplasare’n străinătate cu uteceu’. de dolari. de ciocolată sîrbească. de deodorant 8×4. de ţoale pe sub mînă de la Neli care vindea Fortuna şi-mi era vecină. de… de nimicuri importante, quoi.

– aşa cum se prea poa că vremea lu Ceauşescu, fiind tot a lu Ceauşescu, da nu a lu ăla micu şi prost, ci a lu Nicusor, să fi făcut din mine  o şi mai curvă, şi io din ea la fel. deci tot un drac, dar şi mai şi.

indiferent de cum ar fi fost vremea aia, mai mult că sigur că din cidn în cînd, chiar dacă numa’n gînd, io aş fi făcut macaroane cu brînza:

care-ar fi iesit , macar in gind, mai bine decît aci:

şi-aş fi ştiut încă pă din’afara reţetă aia de plăcintă cu mere, fără făină şi zahăr. si multe altele , pe care’acu nu le stiu, si nu le voi sti vrodata. nu ma refer la retete.

 

iar despre imperechere

acu, cine zice e, food pairing facea si neanderthaleru, are dreptate, ca in sine e tot vorba de combinatii, numa ca, din cauze cu care n-am nimic de-a face, gaselnitele lui , chiar daca obtinute experimental – nevasta, de ce e pestera asa goala, au plecat copiii la scoala? / nu , barbate, au mincat din ierburile alea aduse de soacra-mea , si sa vede treaba ca nu aveau coincidente adeneice  cu pulpa de mamut,  c’a dat diareea peste ei si-au decedat prin dezhidratare-,  au fost destul de limitate, si empiric adoptate  de urmasii urmasilor sai, nestiutorii de noi.

de-aia   pe mine ma ia cu  extaz – extaz de felu „baa, ce chestie!”, deh,  felu nestiutorului- cind ma gindesc la oamenii aia de avura  ideea sa -si puna capetele cu tot cu papile gustative, microscoapele si hard discurile la contributie si sa analizeze  par egzamplu  cafeaua ,ca dup’aia  sa-i compare cele cam opt sute de componente cu cele alte citeva sute ale par egzamplu ficatului de vitel. sau ale frunzei dintr-un tufis din tundra(si exemplele continua pina acolo un se termina flora si fauna),ca sa constate ca dip, veri dip insaid, ele se aseamana, si se  pot deci si aduna.

imperechierea fudului (nu, n-am uitat pe n) ,  o sa ajunga, inevitabil -ca wok-u, fusion-u, moleculara, uleiu de masline, sushi, mini legumele , florile -, un trend.

dar, dupa ce o sa treaca trendu, ramin snobii si extravagantii cu subiecte de conversatie sau de tacere, iar din rindu celor multi veniti si-al celor  si mai putini ramasi la imperechiere  se va distinge unul anume , un nou Escoffier, sau Ferran Adria, sau Dominique Persoone (ciocolatierul din Bruges espre care vorbeam).  doar unu, ca multi ajung in virf, da doar unu pricepe piscu.  as vrea sa fiu io ala. aia. da n-o sa fiu. da o sa ma dau peste cap- pa naiba!, ca nici sotronu nu po sa-l mai joc, daramite s afac tumbe-   sa stiu cam ce si cum. si cam atit. sau poate mai mult. dar cum ziceam:

si , mai ales, dupa ce trece trendu,  mai devreme sau mai tîrziu, pe linga noile tehnici si aparaturi ivite din, si pentru  imperechere , în sfîrsit lumea o sa-si dea seama ca doar bucataria e  lócu  in care se  percepe neperceputul ( ce percepem azi, nevasta?, parca suna mai bine decit mi-e foame, e tocana fiertura aia din cratita?).

aripa intuitiva a food pairing-ului inca se mai bazeaza pe date aparente: daca gaina mînca graunte, coji de pepene , rîme si cochilii macinate, inseamna ca toate astea se pot combina in farfurie.

aripa cu stiinta cauta -si-a gasit –  esenta, gasirea ei  va-nseamna, cu siguranta, rezolvarea foametii in lume:  gindacilor aia de la prinzu congolezilor li s-or  potrivi poate tonele de cauciucuri uzate, poate muntii de masini scoase din circulatie, poate containerele de computere batrîioare pe care li le-am dat in pastrare. nu s-or potrivi, sa se spele pe cap cu ele, interesu pentru  igiena lor e  si el  o dovada  de repect pentru conditia lor umana.

pauza de-o poza cu tarta rece de somon, pentru cind nu e gaz pe teava:

pe dinlauntru arata asa: avocado,  brinza proaspata de capra si creveti gri

bun, mai departe, c-am mincat ciocolata s-am energie:

io as vrea sa stiu cine, unde, cind si  cum a ajuns cel mai primu si mai primu la ideea food pairingului, da pin’o fi sa aflu, parca  vad un  bio-chimist bondoc, cu par noroc ca rar, ca de altfel prea slinos, matreata pe umerii sacoului tocit in coate si doi nasturi lipsa, cravata patata  sub guleru lucios al camasii perfect neasortate , dioptrii de observator astronomic pe nasu cuperozat, genunchi cit coama de deal in velura nadragilor , masticind friptura de porc in ritmu halucinant de plictisitor al sfaturilor pe care batrina lui mama i le serveste intotdeauna alaturi:  cind n-o mai fi sa fiu, fiule, sa nu uiti nucusoara! neam de neamu  neamului, neamului, neamului, neamului  nostru n-am uitat vreodata ca   nucusora face  friptura de porc ceea ce e! (batrina nu era bilbiita, provenea  doar dintr-o familie care cunoastea  condimente indigene pentru alte neamuri decit ale ei) .

hai sa mai pun o poza , ca sa  sparg monotonia

chimistu, care prefera usturoiu , cimbru si rozmarinu -rozmarin… roua marii!! numai pentru un nume atit de frumos ar fi vrut sa poarte  macar o fractie  de gena de talent  poetic – , intr-o  zi cind batrina lui mama era plecaat in excursie la tîrgu de paranormale cu  fidela ei dacie 13 (ca-i picase restu) ,  si-a facut singur friptura de porc si numa  asa din spirit de contradictie  n-a ras nucusoara peste,  si n-a presarat nici din pudra de-a gata din flaconu cindva primit de batrina lui mama de la un vecin pretendent la o iesire impreuna la bai de sulf, flacon pastrat giast in cheis lînga cel mereu arhiplin cu nucusoare dolofane, flacon  din care lipsea exact doza care poate da supravaloare la doi porci fripti simultan(sau la interval, da stiut fiind faptu ca miroasele -si  pierd proprietatile  daca le macini prea in prealabil,  e preferabil  sa  golesti flaconu  rapid. sau sa nu-l cumperi, si  sa le macini tu cind e cazu.).    nu se stie scopu’n care fusese folosita doza, legatura dintre starea euforica a vecinului si absenta ei nu a fost niciodata dovedita, desi insinuata de catre vecina de vizavi, care fusése cu vecinu la bai .

urmare a fripturii si  lipsei sfaturilor batrinei lui mame  , cit si a nucusoarei, chimistului i s-a facut sete. de cunoastere. mai, si-o fi zis el, e verificat si ras-verificat: nucusoara merge cu porcu, mararu cu varza, patrunjelu cu toate alea…(si-aicea s-a oprit, din lipsa de cunostinte). da de ce,  si cu ce po sa’nlocuiesc io nucusoara( sau porcu, sau varza, sau mararu, saupatrunjelu…si- aici iar s-a oprit, lipsa de cunostinte nesuferind in timp asa scurt transformari demne de semnalat).

si uite de-aia a stins luminile peste tot, a verificat inca o data robinetele , si-a plecat in lumea larga sa adune si analizeze tot ce-i sau ar putea fi comestibil… aiurea, vad mai degraba un clon de clooney sau depp, dar nu neaparat, ‘naltu… e, gata.

 

despre imperechere

nu spun o nouatate, da ca introducere poa sa cit de cit conteze: oamenii de oarece stiinte isi baga de multa vreme nasucurile nu numa’n eprubete, ci si’n oalele din bucatarie. in amindoua, cu acelasi scop.

scopu asta a capatat mai intii forma faimoaselor E-uri e care lumea fuge ca de dracu, desi unele chiar nu  merita ocolul.

tot scopu asta si-a vazut in continuare de treaba , si-a capatat intre timp un nume care nu se mai rosteste numai pe la colturi de institute de cercetare, ci in gura mare, în ciuda interpretarii pe care unii parcticanti de  stiinta aplicata a biologiei în bucatarie sau alta incapere, cu sau fara chimie, i-ar putea- o da: FOOD PAIRING . (asta fiind blogu. site-u cu explicatiuni fiind acilisa)

mie, vizavi de productiva colaborare a biologilor, bucatarilor si chimistilor, mi s-a stirnit nevoia unui  imn , previzibil intitulat hora bbc-ului:

hai sa dam mina cu mina

cei cu oala de  smintina,

cei cu soc si papadie,

cei din clasa de chimie ,

sa’nvirtim hora fratiei

pe podeaua bucatariei!

în varianta lui mái revolutionara:

hai sa dam mina cu mina!

ce-i cu oala cu smintina?

cum e’n cartea de chimie

formula de papadie?

mai destepte, mai vecine,

vin’ sa cercetezi cu mine!

la razboi, inapoi!

la placinte, inainte!

sa ne tina lumea minte!

sa aducem bucurie

in orice bucatarie!

poza cu rateu meu de Craciun, ca sa’nchei imnu cum se cuvine:

anfen, semirateu, ca ce-i cu ciocolata nu poa si n-are cum sa fie rateu.

mai multe despre food pairing  in numaru care vine

 

sa ne luam de mîna…

noi toti aia la care nu ne (prea ) place de david duck.. duch…anfen, mister X-files, si sa sa rîdem de/cu el , uitîndu-ne la CALIFORNICATION

nu va lasati dezamagiti de neverosimila (ori oi fi io naiva) rapiditate cu care aterizeaza el in pat cu orice muiere iesita in calea-i , sau de indoielnica scena cu varsatul pe pictura viitorului sot al fostei lui ne-sotii, in episodul/oadele urmato(a)r(e) totul devine mai limpede. si mai comic. nu amuzant, comic, un comic pe care nu l-am mai vazut de multa vreme la americani. din trailer nu s-ar zice, io zic.

iar dupa ce-am rîs, sa ne uitam si la DEXTER. deloc comic, exact pe invers, un fel de “carnivale”, sau nu prea:D. cu un actor care ne-a placut (au ba. mie da) in “six feet under”, unde facea pe homofilu. aci face pe… a, ok, vreti sa-l vedeti. pai cine nu va lasa? hai, vizionare placuta!

 

patru (doamne, si toti patru)

DIMAS

JONAS

MIGUEL

DRIES

vineri au mîncat trei kile de cartofi prajiti ( hallo, mama lui jonas, vin cartofii aia azi?/ ai bre rabdare, c’ abia am curatat cartofii!/ oh, hai sa-ti spun eu cum se fac fritele: se ia punga in congelator, se desface, se toarna carofii in ulei si gataaaaa! / cunosc, da astia-s mai buni, domnule Dimas./ sper sa ai dreptate, mama lu jonas!) si  maioneza din doua oua(ce e asta? /maioneza! /pai de ce ai pus-o in castron? / pai pentru ca am facut-o eu./ pai se poate face maioneza acasa?), un mar, doua nectarine, o punga de alune si cîte o inghetata.

sîmbata  au mîncat douazeci de chifle cu jambon si cascaval, lasagna din doua kile de carne si tot cam atitea de legume(ceapa, morcov, ardei gras, telina si struguri-ca sa  nu zic vin, ca sa nu se ia protectia copilului de mine), doua tarte si doosopt de euro in cash (c-au vrut la patinoar)

pe linga toate astea,  mi-au mîncat si mie urechile

 

no mercy

pe portiunea aia de drum pe care tre sa dai gaz ca sa po sa te’nscrii cum tre pe autostrada, sta un mercedes gri, cu numar de înmatriculare irlandez, oprit pe banda de avarie.

ceea ce de la distanta mi s-a parut a fi o sorcova uriasa fixata pe aripa stînga a masinii, e -de fapt- soferu care-mi face semn sa opresc. poarta pantofi albi, pantalon de-un albastru infinit ca ala al halatelor de protectie din fabricile de pe vremea cînd stiam cum arata o fabrica pe dinauntru, camasa în dungi alb-roz si cravata grenat cu dungi diagonale portocalii. paru-i negru ca peana corbului urmeaza – din cînd în cînd abatut de infidelitatea unui scîrliont- linia craniului, pastrînd urma lasata de dintii rari ai unui pieptene (mai mult ca sigur) mort prin înec în briantina. mustacioara à la clark gable adumbreste buze vinetii , ochii negri ca taciunele nu fac deloc contrast cu tenul .

cre ca jonas se gîndea la acelasi lucru ca si mine cînd m’a’ntreabat daca masina are numar românesc, da deja de la du iu spic inglis- u de rigoare io mi-am facut parerea ca omu-i pakistanez, indian, sau bangla…anfen, din Banglades.

nici n-apucasem sa-i zic ca doar o lital bit, si m-am trezit în mîna cu ceea ce la o prima si superficiala vedere ar fi putut cît de cît parea cartea de vizita a unei reprezentante mercedes. n-am avut timp sa cred prea tare ca asta o fi vro noua metoda de reclama din om în om ca omu , care voia s-ajunga în Frankfurt, si-a scos lantu de la gît si cardu bancar din portofel , care card suferise avarii serioase , pe cînd lantu era mare si intreg si de douaspatru de carate si al meu pîna luni daca îi dadeam omului bani de benzina s’ajunga’n Frankfurt, care luni mi-i dadea inapoi, si daca nu, io ramîneam cu lantu.

io-i ziceam ca mai uali e-al dracu de empti ca toma ma’ntorc de la soping, el imi tot ridica in slavi frumusetea lantului, d’aia io mi-am facut impresia ca el nu avea atîta nevoie de benzina, cît voia sa scape de hidosenia aia de lant. ca era urît cu craci.

ca sa nu plec asa ca nesimtita, i-am propus sa dau pentru el telefon la hai- uei polis care o sa-l ajute mai mult ca sertanli, da el a zis ceva ce n-am înteles, si-a plecat.

si io la fel, si- am ajuns acasa si m-am pus pe facut cuscus cu cotlete de miel, cîrnaciori merguez si picior de pui

da penca n-am avut destul cuscus pentru numaru de persoane care urmau sa se-aseze în juru mesii sa afle despre “aventura noastra”(de la jonas citire), am folosit grîu. ocazie cu care persoanele au auzit si despre coliva. a trebuit sa le promit c-o sa-i tratez cu-asa ceva. cînd o fi sa fie, se’ntelege, traditiile tre respectate.