RSS

Arhivele lunare: septembrie 2008

entry din science tunnel

am pedalat c’o viteza umpicut mai mica decit cea a luminii pe strazile unui oras nemtesc ( la viteza aia, nici vorba sa am timp sa deslusec pe placa indicatoare care),nici o curba n-am luat cum tre, nu-i de mirare ca dupa 30 de secunde de ocoluri (cîte? ) ma dureau picioarele, si nu-mi mai amintesc mai nimic, decit: 

– cit de dezamagita am fost de costumul de astronaut in carefrank de winne a petrecut doispe zile -n spatiu acu citiva ani ! nu prea stiu cum ma asteptam sa arate, da nici asa, din stofa de rucsac …desi, parca avusesera itele alt patron …da tot a rucsac arata !

 

-cit de nerabdatoare sint sa apara pe piata geamurile alea care se spala singure!

 

– cît de imbecila am fost cind am raspuns „aiurea! doar bucataria!”, cind ghidul, care ne vorbea despre importanta matematicii si studiul (si eventualele -si doritele- aplicatii ale) quasicristalului, a adus vorba de teflon, iar io m-am trezit zicind ca au aparut tigai in care po sa tai cu cutitu al mai ascutit, ca lor nu le pasa, penca-s facute dintr-un aliaj de aluminiu, palladium si mangan, mi-a zis „oh, dar chiar va intereseaza stiinta”( ori o fi facut probabil aluzie la intrarea gratuita in tunelul stiintei?)!! nu puteam sa ma dau desteapta????

a, pentru cei inetersati: cam patru mii de euro costa asa o tigaie

 

 

– cît era de grea bucatatica de meteorit adusa din australia!

 
Un comentariu

Scris de pe septembrie 28, 2008 în 1

 

du iu rid inglis?

rid atunci pliz si absoliutli fabuloasa columna ov MAUREEN DOWD 21dowd-sorkin.html?_r=1&oref=slogin

senchiu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 26, 2008 în 1

 

si cu asta, pasta!

putem face paste asitatice  din faina de griu, si’n functie de forma (panglica -linguini, sau taitei, cum le ziceam noi cind nu stiam italiana-, sau tub- spaghetti-) se cheama c-am facut mie, sau noodles.

da putem sa le facem si din faina de orez, si-atunci le cheama noodles de orez. sînt mai subtiri decit cele facute din faina, mai subtiri decit cap(p?)el(l?)in(n?)i, sint subtirele foc chiar, si-albe ca zapada. anfen, un alb limpede.

 daca nu facem nici din faina de grîu si nici din aia de orez, putem sa facem noodles si din amidon de fasole mung, o fasole cu bob rotund si verde. sau, din amidon de cartof dulce. si cre ca si din alte amidonuri exotice, da nu-s sigura. obtinem in cazu asta tubulete transparente, (pentru a simplifica treburile) numite noodles de sticla.

putem sa facem paste asiatice, da hai sa fim seriosi! noi le cumparam! si ne dam toata silinta  numa pregatirii legumelor, ca vin in gradina si nu-s frumos spalate ca cele din magazin.

le taiem in batonase fine-fine. daca vrem sa exersam metoda. daca nu, le taiem si noi cam cum am vazut în take-away-u de la lotus garden, sau in pungile cu amestecuri din magazin… eh, glumesc, nici chiar asa!  

c’am scapat nevatamati au ba din exercitiu, ne ocupam in continuare si de  ciuperci, ca-s de-alea uscate si tre oparite, spalate, clatite…clatiiite, mmmmm!

si de  creveti:  

upsi!, pardon, asta-i pentru patrupedu Morris care o sa vina-n vizita

deci crevetii, marinati in sos de soia sarat, indonezian

arata cam mocirliti, da dup’o scalda de doua minute in ulei de orez fierbinn-te, se’mbujoreaza de placere 

sosu’n care s-au marinat o sa dea gust legumelor

, dar si pastelor, ca vor si ele in wok

la urma, inca ceva din gradina. o fi el mic, dar nu mai putin periculos  .

si cu asta, basta:

ying si yang (sau: ce urita poa sa fie o  poza luata de deasupra, ce prost am ales blidu, ce bun ar fi fost un vin alb )

 
3 comentarii

Scris de pe septembrie 25, 2008 în 1

 

ich bin einer berliner

nein, nein, nein, dat ist keine a nu stiu cita remarca despre onlineru lu herr GeiEfChei!  despre morti numa bine. le am si eu cu limbile – jaaaa, guuuut, doara cu papilele, da ce, asta o fi mai putin important?-, da io nu ma dau rotunda.

mai ales ca stiu c’a facut si el o gluma ca sa mai descreteasca fruntile’ntoarse’nspre el, ei, acolo. ehe, unde-s vremile alea, cind un mister president stia sa zica-n vorbe dulci   – auzi iar, ca tare mi-i drag sa repet: ih bin ainar berlinar!- „bai, nu va uitati ca-s bun, ca si cind ma’nfurii…!”? acu-i iese numa foc si para- nici macar poire Héèlène (care-o fi rece, da macar e dulce)- din gura-i putind a hamburger.

ce-am cu hamburgerii? nimic! ei sint ei, iar io is io!  eine berliner, mai bine de mine! si n-am nimic cu nimeni!

iar dac’ar fi sa am ceva, as avea cu mafia donut-ului, a hot-dog-ului  si’a pancake-ului, de care stiu sigur, mai sigur decit zaharu pudra de pe nasu, camasa si pantalnoii lu jonas, ca nu le-a picat bine la stomac -nici macar în gluma- sa  afle din  cavitate bucala de berliner ad-hoc ca berliners are forever,si ,de-atunci, încet dar sigur, incearca sa ne bage  si pe noi -si rudele noastre, din care amintesc doar éclair-u si  tartelette-le cu fructe, ca mi-i mare familia- la cutie, si  ne omoara cu zile , si inca profesionist, nu  asa! banditi, doar am zis!

ca sa deruteze lumea, nu mai poarta costum la patru ace si palarie trasa pe ochi, ci bluzon alb si enevtual o toca pe capatinile alea seci. nimeni nu-si da seama cine-s ei cind îi aude salutindu-se cu sa traiti dom’ brutar! , ziua buna, dom’ cofetar!

dac’ar fi sa ma’nfurii pe cineva, pe ei m-as înfuria, ca nici faina sub unghii nu le mai place, nici baton de vanilie nu-s in stare sa fiarba in lapte , doar se duc pe la amiaza, cind un brutar adevarat se duce la culcare, la magazinu ala mare si cumpara cutii mari cu niste bile congelate, cica din aluat, pe care le  arunca in ulei, si gata gogoasa! dup’aia  amesteca niste alea, prafuri li se zice, cu apa, nici macar cu lapte, iti dai seama? , si gata crema de vanilie!

cit  ai zice abracadabra, pun in vitrine iluzii de bunataturi , iar oamenii, stii ce fac oamenii? , oamenii se ling pe degete si se mai duc si duminica urmatoare sa mai cumpere deserturi – deserturi cu s de la smecherie-, deserturi -cu s de de la sanchi,  cu t de la trucuri-  pentru prînzu  en famille.

am zis en famille? eh, pai da, c’oi fi io einer berliner, da stiu si putina franceza; cu ditai familia, trebuia sa’nvat si-o limba de circulatie  mai internationala. cred io asa – spre deosebire d’un hamburger, par egzamplu si doar par egzamplu ca doar am zis ca n-am nimic cu el , nu mi-a facut nici un rau( ca n-a avut cind), ne cunoastem doar din vedere-  ca varu éclair a avut note slabe la ora de Deutsch, si-ar mai fi una sa-i zic danke schön, iar el sa creaza ca-l intreb dan chel zonn (si-a facut vacanta… sau mai stiu io ce).

aa, pâi stai asa, daca tot veni vorba: stiu si româneste, sa ma auzi ce frumos pronunt cocoasa! cum, se zice gogoasaaa??? pai atunci jonas de ce zice cocoasa? deci io de la el am invatat! offfff, die jugend von ziua de azi! nici nu stiu ce sa ma fac, sa mai invat ceva de la el? azi  povestea asa de frumos despre ce-a aflat el la ora de muzica despre Wolfram Amadeus Mozart….te pomeni ca si-atunci a zis cacaturi? ecschiuzé leo mot, tot de la el il stiu. cine-l invata oare asa ceva?

bon si deci, cum ziceam, io nu ma iau de nimeni , desi motive ar fi. da daca mie mi-i bine, de de restu ce sa-mi mai pese?  am nimerit intr-un loc unde -mi place, unde din  patru galbenusuri frecate cu opt linguri de zahar, 40 gr de amidon si putin lapte, se face o amestecatura care se adauga apoi in laptele in care pluteste visator, ametit de caldura,  un baton de vanilie. pentru ca focul e mai mic acu decit cind se muncea sa dea laptele in fiert, abia dupa vreo cinci minute de amestecat cu telu e gata crema de vanilie, da ce-s cinci minute , fata de-o placere infinita?

( n-a fost cu intentie, iote insa dracie: colo orhidee, dincolo orhidee…)

io cresc mare si frumoasa  din 350 gr de faina, 20 de drojdie, 50 de unt (am zis UUUUNT, nu vezi ca nu suport margarina?), 35 gr zahar, 120 ml apa ( oh, quel régal cind e calîie!), un ou si umpic de sare , si cit oi avea io tot 60  de grame ca celelate noua surori ale mele,  parca -s  totusi  ceva mai aratoasa . nu?

ah, chiar, ele unde s-or fi ascuns? oare ce-i cu linistea asta aici? si ce-i cu ochii aia care se uita  la mine de parc’ar  vrea sa ma manince???  o fi din cauza ca n-au loc de mine la computer?  hai ca ma duc sa-mi caut suratele. punem pariu ca o sa le gasesc repede? ca doar nu-s  o gogoasa oarecare, ich bin EINER berliner…ich waaaar …

 
2 comentarii

Scris de pe septembrie 24, 2008 în 1, dulcegarii, semplî com bonjur

 

sa ne luam de mîna…

noi toti aia la care nu ne (prea ) place de david duck.. duch…anfen, mister X-files, si sa sa rîdem de/cu el , uitîndu-ne la CALIFORNICATION

nu va lasati dezamagiti de neverosimila (ori oi fi io naiva) rapiditate cu care aterizeaza el in pat cu orice muiere iesita in calea-i , sau de indoielnica scena cu varsatul pe pictura viitorului sot al fostei lui ne-sotii, in episodul/oadele urmato(a)r(e) totul devine mai limpede. si mai comic. nu amuzant, comic, un comic pe care nu l-am mai vazut de multa vreme la americani. din trailer nu s-ar zice, io zic.

iar dupa ce-am rîs, sa ne uitam si la DEXTER. deloc comic, exact pe invers, un fel de “carnivale”, sau nu prea:D. cu un actor care ne-a placut (au ba. mie da) in “six feet under”, unde facea pe homofilu. aci face pe… a, ok, vreti sa-l vedeti. pai cine nu va lasa? hai, vizionare placuta!

 
2 comentarii

Scris de pe septembrie 20, 2008 în 1, blablabla si tot asa

 

mîna mea dreapta in caz de accident

bazate pe raportul serviciilor de urgente, statisticile spun ca cele mai multe accidente se petrec acasa.

pai da, ca si-un ciocan pe lînga cui – asadar in plin  deget- e accident, nu numai ala de circulatie. ah, nu, nu, restez tranquils, nu m-am lovit ! nu azi.  nu , pen’ca  n-am gasit ciocanul. si daca stau si ma gindesc mai bine, nici n-aveam ce bate cu el. am facut acum vreo luna – cu mic, cu mare-  curatenie in pivnita, si’n timp ce aia mari incarcau remorca cu fugi de-aci dom’le, cui sa-i dai asa o vechitura?, si cu ce naiba?!, am adunat noi atitea tîmpenii?, aia mici puneau in saci ce mai trebuia pus in saci din coltu ala de pivnita. si ce nu trebuia, cuiele de exemplu. toa-te. si alte cutiute cu maruntisuri din astea necesare la casa omului exact atunci cind ii lipsesc. exact pentru veceul care se smiorcaie pentr’o  garnitura , exact pentru poarta care scîrtîie dupa un surub…de’astea. mais non, je ne regrette rien, sa ma fi uitat controlînda’n saci, ar fi fost dovada de neincredere in copchii. pai nu-i asa?

 sau: o felie de deget taiata odata cu ceapa. si-asta-i accident, nu numai cel de la locul de munca. ah, daa, compatimiti-ma, dar nu prea tare, c’asta a fost demuuuult.  daca nu mi s-ar parea cîteodata, chiar si dupa ce curat usturoi, ca degetul ala tot a ceapa miroase, as si uita de accidentul asta. feliile?, da,  au ajuns  bine mersi  la locul lor. in tigaie. pîna mi-a acordat colocataru primu ajutor – cu buson la buson si toate alealante, ca se pricepe- , Clara mi-a preluat locu si-a taiat mai departe ceapa, doar ceapa, apoi a pus-o la prajit. eh oui, je regrette un peu ca nu i-am zis Clarei ca feliutele de cepa se taie’n feliute, nu în sferturi, asa ca mai biene sa lase ceapa balta.  sa-i fi zis asta,  particica de moi -nerecuperata dintre  ceapa-  de care mi-am adus si io aminte abia  tîrziiiu, cind nu se mai dezlipea pansamentul de pe rana, n-ar mai fi facut parte din ingredientele cinei, daar, ca’ si’ aici exista un dar, vai, oh vaai, (macar) spiritu de initiativa si ajutorare’al copilului ar fi fost ranit, ori noi avem nevoie de el asa cum e acu . pai nu?   

la urgente, io nu  nu ma mai duc, c’am fost o data si parerea mea e ca pentru aia 43 de euro putea doftoru sa faca macar nod la cusatura – daca tot nu mi-a dezinfectat rana – ca sa nu mai  sufar in plus.  fizic , economic, moral si spiritual. bon,   moral si spiritual probabil ca nu, da’ suna frumos .

cum ziceam, colocataru a trebuit sa’nvete în vremurile lui de scoala  cum se acorda primul ajutor (acum, o ministra a propus ca elevii din ultimul an de liceu  sa-si ia -anfen, sa dea- pe linga meniu obisnuit de examene, si examenu teoretic pentru permisu de conducere…cum sa nu-ti placa de politicienii care nici dupa campania electorala nu-si pierd filingu cu poporu si-i da exact ce-i mai lipsea(?!).), mai ca te fac sa uiti de durere indemînarea cu care pune plasturele potrivit la rana potrivita si firescu cu care  mînuieste foarfeci, pensete, bandaje si  comprese. stie mai bine ce solutie e buna la ce rana, decit ce vin la ce mîncare.

n’a’nvatat, însa,  si -firesc!- nu cunoaste  solutia in cazu’n care  ultimele pastai din gradina,  îmbracate intr-o jachetica lejera de jambon, din sînu primitor si cald  al cuptorului, urmare’a unei superficiale coliziuni cu una din cele mai de pret componente ale  importante-mi persoane, ajung sa faca o aterizare fortata pe solu rece si tare-anfen, destul de ( ce atita autocritica?!)- murdar al bucatariei.

n-o cunoaste, pe cînd formula ei e foarte simpla: camara+ borcan cu varza rosie+ castron de portelan+ doua minute de magnetron = alta garnitura

deci, ascultati la mine, ca de ieri stiu ce vorbesc: în caz de acccident, varza rosie e cea mai buna.

bon, astea fiind spuse, ma duc acu sa mai bag mîna dreapta ‘n borcanu cu miere. basica de la mîna stinga -si mai ales de la tava cu cartofi gratinati- nu necesita îngrijiri suplimentare.

 

Later edit: totusi, sa nu ignoram efectu igienizant spontanesc pe care fasolea pastai il poate avea asupra bucatariilor noastre, si spontaneitatea momentului introspectiv („aha, deci nu sint drac! anfen, nu am piele de drac, cum credea maica-mea cind ma vedea scotind cu mîna libera oul fiert din apa ), oh, dragu de el, care-i sensibil chiar si la stimuli simpli cum ar fi deci tava cu cartofi gratinati

 

patru (doamne, si toti patru)

DIMAS

JONAS

MIGUEL

DRIES

vineri au mîncat trei kile de cartofi prajiti ( hallo, mama lui jonas, vin cartofii aia azi?/ ai bre rabdare, c’ abia am curatat cartofii!/ oh, hai sa-ti spun eu cum se fac fritele: se ia punga in congelator, se desface, se toarna carofii in ulei si gataaaaa! / cunosc, da astia-s mai buni, domnule Dimas./ sper sa ai dreptate, mama lu jonas!) si  maioneza din doua oua(ce e asta? /maioneza! /pai de ce ai pus-o in castron? / pai pentru ca am facut-o eu./ pai se poate face maioneza acasa?), un mar, doua nectarine, o punga de alune si cîte o inghetata.

sîmbata  au mîncat douazeci de chifle cu jambon si cascaval, lasagna din doua kile de carne si tot cam atitea de legume(ceapa, morcov, ardei gras, telina si struguri-ca sa  nu zic vin, ca sa nu se ia protectia copilului de mine), doua tarte si doosopt de euro in cash (c-au vrut la patinoar)

pe linga toate astea,  mi-au mîncat si mie urechile

 

titlu cu peste

luni, cît a fost ziua de lunga, n-am scos o vorba. din virful unghiilor ciobite de la mîini si pîna’n  al acelora nelacuite de la picioare, am fost tacere.  muta, m-am rastit din priviri la telefon sa-si tina gura  , din cînd in cînd am desenat cuvintele potrivite unei zile destul de obisnuite – cu seara’n sînu’ familiei-  cu umerii, capul si mîinile. doar din coate n-am dat. 

din priviri i-am spus ca m-am indragostit de pielea-i bine intinsa pe trup si de ochii-i bulbucati, cu degetele am aratat vînzatoarei ca vreau patru. patru pastravi, deci? am clatinat afirmativ din cap si i-am zimbit in semn de multumire si la gindu’ ca azi da, da, pestele se potriveste cel mai bine.

in afara ca m-a gasit pe mine, colocataru -mi a mai avut ghinionu a trei accidente de circulatie si unu’ de peste. a scapat din toate teafar si vatamat pe alocuri. in masina nu-i e frica sa se urce , dar peste nu vrea sa manînce decit   eventual din ala ajuns in stare  de fileu. in starea asta, inainte de a ateriza in oala de fiert la aburi (de fumet de peste cu vin), au ajuns deci pastravii. nu de alta, dar abia asteptam sa verific priceperea  noului cutit de filetat. lînga peste  am facut orez prajit  

[orezul ( Pandan, tailandez) fiert  in apa sarata,  scurs si lasat sa se raceasca, paoi  prajit scurt in ulei bine incins (de arahide), în care  se prajise pret de- o secunda mult patrunjel tocat, la foc mediu. l-am amestecat cu ciuperci si ceapa charlotte pregatite à blanc(adica înabusite in foarte putin unt , ceva vin alb, sare si piper alb), si cu cuburi de dovlecei in prealabil fierti la aburi. am asezonat doar cu sare si piper pentru ca  aroma orezului merita toata atentia. sosul de soia sau pasta de curry e pentru alta data.]  jenant, stiu, ca i-am lasat burtile s’atîrne si n-am taiat frumos si-n asa fel de artistic încît s’arate ca un fileu , dar asta e. zer uil bi an necst taim, zatz for sior. cam la fel de sigur e si ca daca mai ramîne vreun os, nu stiu cum naibii se face, dar tot numa’n fileul d e pe farfuria colocatarului ajunge. un ghinionist! noroc ca pastravul are oase mici!   

  urmare’a’ncercarilor mele -nu întotdeauna la fel de asidue-  de’a asigura  copiilor o alimentatie variata si rationala, colocatarului (si) colesterol bun, iar mie, pe linga  toate astea la un loc, placerea – cu toate ale ei mici imperfectiuni- lu pun’te masa, scoal’te masa,  cam de doua ori pe saptamîna , din adîncu cratitelor sau tigailor , pe farfurii adinci sau plate, trebuie sa apara peste. deci, azi am facut un quiche cu ton din cutie

 primeste de la mine reteta -si alte sfaturi ultile- cel care va ghici cine a gasit un os in portia-i.

iar reteta de aluat ( luata dintr-o carte româneasca. rapida, iar rezultatul e absolut delicios) o capata cel ce va ghici cine a pus -doar ce m-am intors cu spatele- o cutie intreaga de zahar farin pe placinta cu  mere.

 
6 comentarii

Scris de pe septembrie 12, 2008 în 1, nici blog fara pîine

 

gata cu vacanta!

am umblat pe strazi

 (LILLE- tot cautind cazare pe net, cind am ajuns acolo cunosteam deja toate numele strazilor din centrul istoric! oras mare si frumos, dar la capitolul mîncare il se passe quelque chose de misérable , de la o vreme, in Francia, deci si in Lille: nu tu un boulanger adevarat, nu tu un restaurant nemichelenizat unde mazarea se scoate din teci si nu din congelator. )

 (IEPER – YPRES, in vestul îndepartat al Belgiei. centru economic important pe vremea nu mai stiu caruia dintre Ludovici, facut praf si pulbere in primul razboi mondial, reconstruit dupa documente sau in combinatie cu arhitectura moderna,

ca aici:

oras frumos in felul lui, plin pîna la refuz de turisti britanici, acum aflat sub stapînirea regelui automobil:

 n-am vazut straduta, cit de ingusta, sa nu aiba parcari macar pe un sens. dar n-am vazut nici parcari subterane,deci  de-aia)

(NIJMEGEN -cel mai vechi oras olandez)

( A BRIDGE TO FAR -podul cu batalia pentru Arnhem. podul cu filmul)

am umblat prin nisip

(OOSTENDE – 16 august, 25 de grade . oh, pardon, e invers: 25 ugust, 16°C)

am umblat prin cimitire

(TYNE COT – cel mai mare dintre multele cimitire din cel mai vestic colt de  Belgie:12 000 de soldati din Commonwealth! merita un articol aparte, vizita acolo mi-a dat aceeasi senzatie pe care am avut-o la Auschwitz)

am umblat  prin paduri

am umblat prin cîrciumi

(nau picciahr)

si prin piete

 

dar acum e vremea sa ne intoarcem la o(l)itele noastre.

si sa facem un meniu pe baza de mere.

începem cu supa de mere cu telina:  simpla ca si felul doi (gratin de praz si mere cu gorgonzola), putin laborioasa  ca si desertul(crumble -evident – de mere)

SUPA- un cartof, doua mere si o telina ajunsa la ideala greutate de 500 de grame se dau prin razatoarea mare. se lasa sa asude in putin ulei, apoi se se fierb cam 20 de minute intr-un litru de zeama de legume. se paseaza, apoi se potriveste de gust cu sare, piper , un praf de chimen si smîntina. daca nu mai putem de-atita simt estetic, se orneaza cu coji de mere taiate fideluta si prajite scurt si hotarit in foarte putin ulei. aca nu, se consuma asa, neîmpopotonata.

GRATIN de mere si praz- (pentru vegetarieni(patru) se serveste  cu cartofi sau orez. pentru noi astialantii, cu cartofi si o bucata buna de porc)

– partea alba a prazului se taie in felii( 500 g), apoi se fierbe in apa sarata pret de doua minute. se scurge bine. (partea cu frunzele am folosit-o la zeama de legume, impreuna cu  ceapa, morcov, telina si bouquet garni)

merele (trei) se taie in patru, se curata de coaja, se taie felii subtirele, se amesteca cu prazul bine scurs. 

– merele si prazul – potrivite de sare si piper si aromate cu frunzulite de cimbru- se depun intr-un vas uns cu unt. se adauga pe marginea vasului o suta de mililitri de smîntina , iar deasupra se farimiteaza o suta de grame de gorgonzola. mai trebuie doar sa adaugam o lingura -doua de migdale feliate si  trei- patru  de  seminte de pin, dovleac sau floarea soarelui ( sau toate la un loc), si e gata si felul principal.

ah, bineinteles ca trebuie bagat la cuptor, la cam 180°C, pentru vreo 35 de minute, altfel nu va arata asa

iar pe farfurie asa

a fost simplu pîna aici? a fost, pai io ce-am zis?!

pregatirea crumble-ului dureza mai putin decit ii trebuie gratinului sa seada in cuptor, asa ca cine vrea poate sa ia o mica pauza. da’ mica, ca io m-apuc deja de

CRUMBLE- 175 g de faina se amesteca cu 100 g zahar si pudra de scortisoara(nu prea multa, ca mai punem si in mere). se masoara o suta de grame de unt(re-ce), dupa care se ajunge la partea cea mai placuta ( anfen, mie cel putin imi place sa-mi bag mîinile’n castroane. in alte parti, imi mai bag si picioarele, cîteodata) : amestecarea ingredientelor cu virful degetelor.  intentia e sa obtinem o compozitie firmituroasa dar nu prea fina, deci lucram repede

pîna curatam cele patru mere, pina le taiem in felii subtiri, pîna le amestecam cu sase linguri de zahar brun, doua de zeama de lamîie , o suta de grame de stafide (spalate in apa fierbinte, scurse si uscate)  si sortisoara(nu prea multa, am pus si in compozitia de aluat, remeber?), punem compozitia de crumble în frigider.

odata scos gratinul din cuptor, scoatem si crumble-ul din frigider si punem termostatul pe 200°C. merele si toate cele le punem intr-un vas  , apoi punem tot ce-i crumble deasupra. presam usor cu mîna deasupra , bagam vasul in cuptor pentru vreo 25′ (timpii sint daor indicatie, ei sint mereu variabili, in functie de cuptor. mai putin de 25′ nu prea-i bine s astea desertul acolo, mai mult e foarte posibil: totul e sa fie rumenit crumble-ul. sau gratinul. sau ce-o fi. nu?)

in astea aproximativ 25 de minute avem timp sa ne mîncam supa si gratinul, si sa ne gindim daca’nnobilam crumble-ul de mere cu inghetata.  sau cu frisca.

deci, cu frisca (batuta pe trei sferturi, nu teapana)

si gata cu merele. cu cele din pomul nostru, adica. mîine culeg pere.

 
2 comentarii

Scris de pe septembrie 4, 2008 în nici blog fara pîine, vacanta