RSS

Arhivele lunare: Mai 2008

vaca fructivora

mai numar o data, ca sa fiu  sigura: sint 50 de bucati.

 ma deprima retroactiv amintirea  momentului cind in restaurant n-au respectat cantitatea, si mi-au dat   abia jumatate din indicatele 10-12 cozi de crevetti pe persoana , desi era fel principal.  dar hei, azi (adica marti, cind am inceput sa scriu asta), ca si in ziua cu pricina,  port ochelari roz, ceea ce odata era lipsa la cintar, azi e o noua -si de unii laudata-  tendinta de a micsora cantitatea de proteine animale din alimentatie. asa e, asa e, macar in restaurant sa mîncam rational, daca acasa ne facem de cap, si, din  pretul felului din restaurant, imbuibam trei guri hamesite , si o a patra , forte empatica atunci cind e vorba de un crevete in plus (in gura bucatarului), sau unul in minus(in farfuria clientului).

hotarirea e repede luata: 50 avem, 50 folosim, ca doar sintem  patru la masa. citi vor ajunge pe farfuriile atit de dragilor mei  clienti zilnici ( dar hei,  de mine mi se rupe sufletu!), mai vedem noi. adica eu, caci hei-hei-hei, se moa le chef! ce zic eu aici? la cuisine, c’est moi! pai, nespa?

nu din oarece mustrari de constiinta, ci din simple considerente economice, fac o spuma de somon(35% redus. la pret, se intelege. po sa-l lasi in raft? ), una de avocado (cumperi doi, platesti unu. po sa ratezi ocazia?), gust o data (si inca o data. si…iar) crevetii gri (25% redusi. la pret, se intelege. de vreo dou luni incoace, scumpiti cu suta la suta, po sa -i lasi in raft si sa ratezi ocazia?), si toc o ceapa rosie care va face contrast cromatic/de textura/de gust frumos, si va completa ceva din +/- cincizeciu la suta de reducere cantitativa, urmare a incercarilor mele repetate de a depista -doamne fereste!- eventuale noncalitati ce-ar putea displace mai sus amintitilor clienti .

a iesit asa ceva:

 

 

ai confes: am vrut sa le iau ochii, si sa ma asigur de eventuale reclamatii vizavi de cantitatea de fel principal. desi, l fel de simplu ar fi fost sa fac linguini mai multi. ceea ce am si facut. deci a fost numai ca sa le iau ochii.

bon. poze cu pastele intinse la uscat pe coada de matura, nu am. dar au vazut toti cei implicati direct in procesu de murdrire al veselei in ce conditii vitrege lucrez, si mi s-au promis imbuntatiri. mai cumparam o matura si niste stergare, sa fie acolo curate in dulap, si pe coada de matura -cam de trei-cinci ori pe saptamîna- cind ar trebui sa fac pastele, ca tare-s bune! ca alea din magazin, zice Jonas.

bun, ca sa inchei subiectul, ca-mi lasa iar gura apa, desi ieri am mîncat asta:

si asta

 ,

ce- a mai ajuns marti pe fiecare farfurie, se poate vedea din poze:

 

care poze, cica poate spune mai mult decit o mie de cuvinte. cu , sau fara fotografie, cuvintele pentru postul asta ar fi  ca am mîncat cit o vaca. creveti. ca paste n-au mai intrat in mine.

despre efectul afrodisiac al stridiilor (aici, irlandeze. buuuune! sa vo la pen sa le incercati, chiar daca sinteti fani de  d’alea frantuzesti) nu po sa zic inca nimic. se impune un studiu mai amanuntit, nu sint io aia sa-mi dau cu parerea numai dupa o partida de…zece stridii. ca vaca! am zis? parca am mai zis. dar hei, chiar ca nu am  vazut vaca mîncind stridii! 

 

 

 

 

    

 

 

 

 

 

Anunțuri
 

la desert, jazz

cind mi se face dor de-acasa, adica de apartamentu parintesc, fac mamaliga.
pentru ca imi aminteste de zilele cind maica-mea nu avea nervi, si -l inlocuia in bucatarie pe cel pe care , acum, dupa  ce-am citit o carte despre bucataria evului mediu ( si unui secol-doua de dupa), il pot numi fara rezerve cel mai desavirsit urmas al chef-ilor de curti regale si bisericesti – ca prea-i semanau ciorbele cu potají-urile , deserturile cu turtele, si carnurile cu…cu carnurile din vremile alea- , adica pe taica-meu.
care, desi – sau, poate ca tocmai de-aia- pîna la 16 ani n-a stiut ca lumea nu incepe si nu se sfirseste pe malul Prutului.
 
bun, in zilele alea, maica-mea se punea pe cocoleala si facea de toate cele, de-aveam cu ce ne amari zilele cel putin o saptamîna, dar, mai ales, punea de-o  mamaliga maaare, din care, inainte sa o rastoarne pe fundul de mamaliga (denumire pe care abia de curind am inteles-o: orice lucru are cap, si coada. deci si mamaliga. ca ursu, cum ar veni. acu, daca amîndorura le lipseste coada din acelasi motiv, inca nu stiu, asupra problemei voi medita cu prima ocazie. ) , ma striga, si-mi dadea pe-o farfurie incalzita deasupra oalei cu ciorba o portie zdravana de mamaliga pe care-o amestecam mai intii cu unt, iar, citiva ani mai tirziu, penca auzisem si io de calorii, cu iaurt, sau cu lapte batut. ceea ce,cre ca  era bun, da nu asa de bun. de asta-s sigura.
 
ferice insa de mine ca zilele alea nu erau prea dese, deci, nici doru n-are cum sa ma apuce prea des, deci, lista  nereusitelor  mele  bucataresti – la capitolu „ca la mama acasa”, despre celelate capitole preferind sa pastrez traditionala tacere impusa in timpu mesii, cu care, citeodata, parca-mi pare rau ca nu mi-am obisnit odraslele. adica atunci cind e mai bun puiu in magazin decit ala de curte… sau alte ifose din astea de care acu nu vreau sa-mi amintesc, ca tre sa termin postu asta.- creste la fel de repede ca un aluat cu drojdie facut la rece. adica, incet.
 
ieri, a fost asa o zi.
si ieri, ca si cu alte ocazii din astea, mamaliga mea a aratat definitive  asemanari cu fluviul Galben – pe care nu stiu cum il cheama  mama lui la masa, si-s si prea lenesa sa-l intreb pe nea Google daca e yangtze, sau altcumva- asa ca pun aici poza cu singura mamaliga care mi-a resuit vreodata. ingioi:
 
bineinteles ca reusita asat m-a stimulat, si-am mai facut si
.
 aci se opreste insa seria de  mamaligi cu succese . of, ce timpuri!
 
la mamaliga, am facut ostropel cu pui. alt fel sa-mi  amintesc de zilele bune. abia cind am mincat din el mi-am dat seama ca al maica-mii era facut cu usturoi, si nu cu ceapa. am plins degeaba. de fapt, nu chiar: comesenii, nestiind la ce sa se astepte, s-au declarat multumiti, drept pt care au incercat sa retina numele, ca sa stie ce sa ceara cind or ajunge la mamaie in România. nu-mi ramîne decit sa sper ca atunci cind va fi sa fie, maica-mea va fi asa cum o cunosc. nervoasa. iar ei sa-si puna pofta-n cui, si sa nu ma dea de gol fata de cele doua matusi care le fac toate pohtele , ca io mi-s doar in vacanta!
 
acu, ca sa termin totusi intr-n mod care sa-mi pastreze neclintita increderea’n talentu la mestecat in cratite, ma propun candidata la concursu de cel mai dezolant meniu ever: supa cu galuste facute de jonas cu lingura de servit, asa ca,  din doua oua, i-au iesit cinci galuste numarate si ras-numarate (dupa intoarcerea-mi de la locu de fumat), mamaliga lichida cu pseudostropel, si desert cu inghetata (da n-am avut inghetata, asa ca mi-a fost nu stiu cum sa mai fac „papucei cu mere”-wat’s in a name! auzi de colo, papuci cu aroma de mere! mai rar!-, si-am facut ceva ce seamana a altceva. sau cam asa ceva.) si mere flambate cu atita calvados, incit, pe  colocataru, pina sa apuce sa intrebe da ce alcool ai pus tu acilea, l-a si luat somnu. c’asa face alcoolu cu el, il adoarme.
 
concluzie, de parca mai era nevoie de ea: fumatu si alcoolu dauneza. 
 
nota: merele
le-am descoperit ieri in magazin, si, tot de ieri, au detronat pe  belgianul jonagold – da, jonathan plus golden – care era preferatul meu in orice forma: jazz este mai crocant, si totusi mai suculent,  iar in tigaie are un comportament mai; fiind putin mai dulce decit jonagold, are nevoie de mai putin zahar; apoi,   putin unt, un praf de sare, unul unul de scortiosara, unul  de piper alb, ba doua. apoi calvados. dupa plac.
(aici trebuia sa fie poza cu desertu meu care, la o a doua vedere, mi se pare ca seamana cu bradu de craciun. wordpress nu numai ca nu lipeste poze, dar nici tot ce scriu eu nu ia. o fi stiind el ceva) 
  
 
 
 
9 comentarii

Scris de pe Mai 24, 2008 în nici blog fara pîine

 

lasagna quatro formaggi con spinaci al forno si mamma mia!

se spune ca poti invata  usor o limba straina daca te dragostesti cu o persoana pentru care limba aia nu e straina.  asa e! dupa pasionala  partida  de omor -ups, vreau sa zic amor!-  cu brazda de spanac si -mai ales- cu masina  de paste , am adus pe lume o lasagna vegetariana ( si aproape dietetica -daca nu ar contine litri de smîntina-), careia, spontan, chiar daca doar  dupa consumare, deci acum, iata ca-i pot rosti  numele  la fel de bine ca un Giovanni originale. cu gesticulatie cu tot. ok, sint  inca la nivel de ambalaj de pizza (cu greseli de tipar? tot ce se poa.), dar se confirma zicala sus amintita, si cu asta basta.

dar sa vedem cum am ajuns sa parlato italiano prego grazie:

am facut aluatul, l-am împachetat si trecut asa cum mi-a zis sicilianca de Aurora prin masina de paste, l-am impartit in foi pe care le-am oparit un minut in apa sarata

si le-am pus sa se scurga si raceasca pe ultimele stergare curate din dotare.

pîna , si cit s-a pregatit sufleteste aluatul sa intre in masina de paste, am cules spanac, am oparit un minut spanac,  am racit spanac cu apa rece, am scurs si stors spanac, si la urma de tot, ca daca o faceam la inceput, rau as fi facut, am tocat cit de cit la spanac. si l-am amestecat cu cottage cheese si brinza proaspata de capra.  o treime din compozitia asta am pus-o pe fundul tavii

si-am alternat straturi de foi de lasagna cu  spanac (cu brînze) si cu feta cu smîntina (sour cream), pina n-a mai ramas nimic pe masa, in afara de un teanc enorm de castroane, castronase si cratite goale.

apoi am dizolvat un pic de amidon de porumb in lapte îndoit cu smîntina (sau e invers?), ca oricit ar fi ele de oparite, foilor de lasagna le trebuie umezeala. dar inainte de a o uda , am invelit lasagna cu un strat de  de cascaval gouda

arata ca vai de lume, nu-i asa?

o jumatate de oar mai tirziu, arata asa:

 

zece minute si mai tirziu, arata asa:

 iar in urmatorul sfert de ora nu a mai aratat in nici un fel.

 

L.E. da’ hai sa mai pun o poza, ca prea mi-a lasat amintiri placute

 

 

   

     

 
6 comentarii

Scris de pe Mai 23, 2008 în nici blog fara pîine

 

(aproape)vara pe ulita

n-a-nceput de ieri sa cada cite un fulg, asa ca acu n-are ce sa stea,
 norii s-au mai razbunat, astra e adevarat, dar din vale, vuiet nu vine inspre sat.
nu e soare, da e bine, si pe drum e numa fum
tante tiny a scos cinele la plimbare si fumeaza acum
si ca de obicei.
 
pe fiinta asta n-am vazut-o macar o data fara tigara in mina.
a, ba da, o data, era asa de beata, de i-a cazut tigara din gura.
acu, beata, beata, da grija ciinelui tot a avut-o: cind asta s-a dat sa amiroasa obiectu cazut, oripilata de ideea ca o sa i se arda potaia, sau, si mai rau, c-o sa se ia si ea  de fumat,  tante tiny  i-a dat  un sut bine plasat, care l-a propulsat   cit ai zice waf! (in olandeza, da? ciinii de-aci necunoscind importanta studiului limbii române, nu stiu sa zica ham, ceea ce inseamna jambon in olandeza, ceea ce le-ar putea , deci, aduce beneficiu…asa, cu waf-u asta, se-aleg doar cu mai taci ma fir-ai al…!)  in  lanu de porumb de vizavi.
neinspirata, tante tiny, ca daca -l sutuia ‘n gradina mea, unde, pe vremea aia, avem un hatis de trandafiri, l-ar fi putut dup’aia folosi ca strecuratoare, pe care, se stie, nu tre s-o scoatem la plimbare.
 
acu, de ce-mi bag io picioarele -n privacy-u ei si-ii pun acilea poza (promit ca n-am umblat la ea  decit acolo unde s evede ca am umblat )?
pentru ca m-a calcat pe coada, de fapt, mai grav, cu o vorba, aruncata-n salonu de coafura (da, la coafor isi face ea rost de claia aia pe crestet), a reusit sa ruineze increderea deplina pe care clara o avea in talentul ei artistic.
 
acu, io sint cam asa: si daca nu te iei cu mine bine, tot s-ar putea sa-ti dau camesa de pe mine( daca esti la ananghie), da daca te iei de puiii mei, apai, sa te feresti, ca musc! te sfisii!
deci, precum nu prea stiti, pe clara o chinuie talentu in cadru unei scoli de desen, da pentru ca are de-i da si p’ afara, se poate intimpla ca  unele obiecte de pe domeniu nostru   de activitate domestica sa suporte transformari cromatice, sau chiar si de forma, ca-i cam scapa din mîini cam tot ce e casabil. numa ce e casabil.
 
asa se face ca fata mea, intr-un moment de inspiratie divina,  a adus cutiei postale binemeritata schimbare in sorcova. nu prea vesela, ca numa facturi aterizeaza in ea.
 
acu, sa ne intoarcem la salonu ala de coafura, denumire pretentioasa pentru dugheana in care tante tiny isi ingrijeste saptaminal singuru lucru pe  care-l  are ea in cap (smocu de cîltzi), da ce sa fac daca am vocabular elevat?
 
nu stim daca tante tiny ( cea la care nu-i sta bine in bikini- dupa jonas si al lui tata, cruela devil dupa mine, OMG!, si o sperietoare de ciori se imbraca mai bine, dupa Clara) era beata au ba, sansele ca da se situeaza undeva in regiunea lu 99,9999999 %, da asta nu e important acu.
la coafor, si bunica unei prietene de-a fetii lu mama.
prietena, care urma sa vina p’acilea in vizita, zice catre bunica ca daca mai dureaza mult, altfel o sa creada clara ca nu o sa faca vizita.
tanti tiny, cind aude numele lu fata mamii, zice ca care clara, a lu S…?
si fata zice ca da, da de unde o cunosti, la care tante tiny zice ca a mai vazut-o pe acilea pe fata, la casa aia cu cutia aia postala de tot rîsu.
 
anfen, a mai zis ea si alceva, cica m-ar fi muscat si pe mine de c.r…  la cit am, poa sa se serveasca linistita, da sa nu se ia de fata mamii, ca uite, acu vrea sa faca cutia postala mai dihai!
de parca asa ceva ar fi  posibil! acu, nu ca-i a mea, da nu-i asa ca e talentata, si cu cutia postala a atins deja culmea?
 
Un comentariu

Scris de pe Mai 22, 2008 în dulcegarii

 

give peas a chance

situatia politica fiind stabilizata- guvernu s-a format, în buna traditie locala clatinîndu-se acum ca un copacel singuratic in mijlocu unei furtuni de 8 beaufort; o comisie de europeni i-a calificat pe flamanzi de comportament nazist vis -à- vis(ceea ce, se observa, nu e cazu-mi) de colocataru-i vallon; politia lucreaza cu ocale pe placu fiecaruia; pretu motorinei creste mai repede decit cel al piinii; etc– ziarele se ocupa in prezent de prietenii nostri elefantii & co.

ca urmare a lecturarii articolului despre clipu asta
( a se cauta BATTLE at KRUGER pe you tube, pina m-oi dumiri cum se pune film )
viata mea va lua -in sf^rsit!- intorsatura pe care o merit.
incepind de azi, ma fac organizatoare de safari!
pentru un bun contact cu viitorii turisti, aria de activitate va cuprinde vasta suprafata a gradinii-mi de legume.
aventurieirii -si pot lua cortu cu ei: gradina cu flori neaducind un aport esential la propria-mi economie, le este pusa in intregime la dispozitie.
voyeur-istii’s de asemenea bineveniti, se garanteaza vizionarea zilnica, in orele tirzii ale amiezii, a organului reproductv al vecinului Lens care, dupa ce-a si-a adus de sase ori contributia la dezvoltatrea societatii ,acum se ingrijeste de irigarea tufelor mele de zmeura.
amatoriii si dansatorii de dansuri rituale sint de asemenea cu nerabdare asteptati, de o luna-ncoace nici nu ninge, nici nu ploua, se stafidesc ciresele’n copaci, si-asa ceva nu vreti sa mi se’ntimple, nu?
gurmanzii vor avea ocazia de a s elasa rasfatati in restaurantu hotelului de patru stele din buricu urbii, unde am platit trei sute fara sapte euro pentru 4 feluri principale formate din UN cartof copt, O felie de rosie copata -in cuptor, ca in sera n-a mai apucat, saraca de ea!-, O felie de dovlecel la gratar, si O idee de beefsteak pe care io, din lipsa de ochelarii de apropiere, am aflat-o de la comeseni.
tot in banii aia au mai incaput si : o lasagna vegetariana (pentru Clara: adicatelea o felie de vinata, una de dovlecel, o mina d epatrunjel, o juma de lingurita de cascaval ras, toate date la cuptor si lasate sa se arda cum s-or arde. da feliile erau taiate in lungime, asa ca s-au ars doar la mijloc. copilu nu si-a revenit nici acu din soc) si un meniu pentru copii adresat lui Jonas, care, cit pe ce sa devina matur, pina a sosit comanda.
pestele impanat fiind facut din resturi de la meseni care -cu siguranta- n-au reusit sa-si termine imenesele portii, iar cartofii prajiti venind direct din congelator, trecuti doar pe linga friteuse, si nu prin ea, asa cum mai mult ca sigur ca si un bebelus belgian stie, credem noi ca acest meniu pentru copii a umplut de bucurie si inima altui baftos pe care-l iau parintii la circiuma si nu-l lasa acasa cu chipsi si baby-sit de trei euro pe ora, Jonas lasindu-l ca si neatins.
da ce e drept, e derept, tot in banii aia, iarasi din banii aia, doi barbati au baut cite o bere, doua dame au baut cite o apa, iar copiii aia doi au baut limonada. cite una . cît rasfat!
celor mai fara pretentii, ma ofer sa le demonstez talentu meu culinar, si-o sa le fie cum nici la mama lor acasa nu le-a fost: ofer minim trei mese pe zi si deplasare cu masina-mi personala la medic cind si pentru ca va fi cazu:
May 17, 2008
detalii despre poza, intr-o comunicare viitoare. hai, ca sa nu va vina rau din necunostinta de cauza: fasole batuta, cu cirnat negru si cirnat alb.
dupa trairi safari- stice bogate-n adrenalina, firile poetice vor putea fi ele insesi ascultind susuru filtrului din iazu- in care jonas nu o sa mai arunce cartofi, e in cautare de alte idei acu– ecologic al vecinii, adumbriti de maiestuosu meu garaj, sau tolaniti pe treptele din spatele casii- desi nici cu mobilieru de gradina pe care timpu si-a pus amprenta asa cum numa el stie s-o faca nu mi-e rusine- , sub soarele care-o sa fie , daca o sa fie. daca nu, in ploaie. sub ploaie. depinde de trairea de moment.

activitatile vor fi organizate atit pentru grupuri,  cit si pentru individualisti, indiferent de orientarea lor politica, sexuala, intelectuala, religioasa. ca sa se stie.

alte acomodatii precum:
– doua veceuri niciodata infundate, asa ca puneti naibii hirtia igienica in ele, si nu in cos! ,
– un dus care ma umple de draci cind se scurge apa pe unde nu trebe, asa ca trageti naibii pereaua aia cum tre! e, tre usa, tre usa…. nu tre nici o usa, se poa si fara usa!,
-o cada cu atribute necesare scufundarilor submarine agatate in permanenta de robinet(pentru 50 de eurocenti, platibili la proprietarul lor jonas, le puteti inchiria pe toata durata sejurului),
-o chiuveta infundata cu pasta de dinti de care lu jonas nu i-a placut, si-a vrut sa scape de ea desertind tubul in scurgerea chiuvetei ( dopu , l-a lasat si pe el acolo, cireasa pe tarta,deh),
-si alta in toate culorile curcubeului cu care se mascheaza clara,
-loc de parcare pentru masini si biciclete vreo zece,sau chiar mai multe, ca-i strada lunga, si vecinii cei mai apropiati nu zic nimic. niciodata. dorm mereu. somnu ala, de veci.
-serviciu de transport in cea mai mare siguranta la aeroport sau gara („ai centra? pune centura f***-* ambasada ei de centura, ca n-am chef sa platesc 50 de euro pt asta!” ” fiind parola fara de care masina nu porneste ),
-un aparat de prajit piinea care arunca feliile pina in tavan,
-unu de cafea care suporta fara cricnire remarci de felu „ce porcarie, s-a stricat si rabla asta?!”, da care incepe si bolboroseste stoic dupa ce-i pui apa in el,
-si inca altele,
sint de asemenea in permaneta puse la dispozitia stimatei clientele.
obiectu activitatii de safari este nenorocitii astia de porumbei care mi-au mincat toate plantele de mazare.
asa ca: iubitori ai vegetatiei mai ales nespontane, stimati oameni in concediu sau in prag de burn-out, turisti de meserie sau amariti care niciodata-n viata n- ati avut parte de-o vacanta mai lunga decit onomastica sefului, give peas a chance si inarmati-va cu bîte, prastii, frisbi, vorbe urite sau de duh, si cu alte alea dupa bunu dumneavoastra plac, si veniti sa ne impotrivim si sa stavilim tendintele destructive ale simbolului pacii!!
in incheiere, si intru delectarea privirilor popey-ilor dintre noi,
May 18, 2008
brazda de spanac.
doar am zis ca din aia de mazare n-a ramas nimic.
placuta indicatoare ar putea fi derutanta pentru cunoscatori de lb olandeza, spin inseamna paianjen si nu spanac, stiu ca stiti.
dar asta a fost prescurtarea folosita de catre editoru ei.
sau, poate ca scrie spinazie pe ea…
dar iata, asta poate forma obiectul unei activitati de sapaturi . extra pe linga safari, pentru acelasi tarif . care poa sa fie si in lei, mie-mi plac si leii. de cind cu articolu din ziar si filmu de pe you tube , chiar si aia neromânesti. da doar pe you tube, pe cind ceilalti…
Pe.Se. se accepta si arme cu care se stirpesc gindacii de colorado din cartofi, puricii din trandafiri, melcii din salata, cîrtitele de peste tot, si organu lu vecinu. ca iar il vazui!
 

do you speak…

Dupa deschiderea complexului de cladiri care adaposteste mai multe magazine decit i-ar trebui oraselului asta chiar daca , peste noapte, ar creste cit New-York intr-o suta de ani, pesimistele asteptari ale comerciantilor de pe cum ar veni shanzelize-u’ ( sau fifseaveniu-u’…sau, mai aproape de nasu meu, Meir-ul din Anvers) local nu se adeveresc.

 

Sediile magazinelor care-au lasat renumele strazii pentru ce e(ra) , mutindu-si calabalîcu’n organu vital al economiei orasului(dixit primaru cind l-au urecheat astia c’a falimentat orasu cu febra lui constructi…va) nu ramin goale, nu intra’n paragina sau in colimatoru sanzabri(st)ilor, bien au contraire, nici n-a pierit bine izu de brinzeturi si de incaltari ieftine – sa fie clar, ma refer la doua, do-ua magazine!- din ele, ca hop, au si aparut altele in loc!

 

Doua ( unu’, al unei poloneze, cu brizbrizuri si parfumuri de cinci bani care-arata de doi bani ; altu’, al unui cuplu de chinezi cel putin milenari, cu tot ce-i trebuie omului in casa (cind vrea sa depaseasca nivelu maxim de kitsch suportabil. Admisibil. Legal.): casete de bijuterii imbracate-n silon – ca furou’ maica-mii cumparat undeva la sfirsitu anilor ‘60, intr-o pornire irezistibila de a se simti emancipata, furou in care mamaaa, ce printesa eram! Pina pe la vreo zece ani. unspe?– si pardosite cu bilute de plastic, ceasuri de perete care-ti amintesc de roata de rezerva a ferrariului niciodata avut, “tablouri” animate (alea in care cascade curg lin , incadrate de un joc de lumini demn de pomu de craciun din fata primariei din Cucuietii din deal . cu , si fara muzica.), iatagane, buzdugane, perne de ornament in forma de organe vitale si organe, statuete (minuscule -cu etajere (de palcaj vopsit ca abanosu) aferente-, sau maricele, pe baterii, care-si ridica fusta-n cap sau isi lasa pantalonii-n vine) si vaze enorme, din jad dupa pret, din plastic infect dupa culoare si aspect.) dintre ele le stiam deja, la vitrinele lor ii las pe-astia mici ai mei cind vreau sa dau o fuga la brutarie, iar ei nu-s dispusi sa ma urmeze pentru ca nu-i aia unde au si praline de-alea bune. La care sa se uite.

 

Bun, de la brutarie, se poate intimpla sa intru’ n viteza si la macelar, apoi în dugheana de presa, de ce nu si in discountu cu textile ce-ar putea sa se potriveasca rudelor sarace din românia. Sarace, pentru ca n-au avut cum sa aleaga alta in locul meu, caci, de altfel, ma refer la regina angliei,a.k.a. Ana, ale carei dorinte sint lege (cu tocmeala, cind imi reuseste) pentru mine.

Indiferent cit de lung imi e traseu’, copiii nu-mi simt lipsa. Se muta de la o vitrina la alta , ba pe stinga strazii, ba pe dreapta, dar , chiar daca e aglomeratie , tot ii depistez usor : dupa hohotele de ris. Ultima data se tavaleau de ris planuind cadourile pentru ziua mea. pe care le vor cumpara de la chinez, se intelege. si un mic sumpliment de la poloneza. Of, ca nu putea sa le vina ideea mai devreme! tre s’astept acu pîna la anu.

 

Astazi am descoperit inca un butic . abia deschis de vreo saptamina incoace. Unul cu delicatesuri, zice pancarta -scrisa cam amatoristic- de deasupra usii. Ma mai uit o data la fusta Marc O’Polo care nu m-ar incapea nici ca mîneca, nici in vis, il insfac tocmai la timp pe Jonas de pantaloni si guler si-i amortizez cazatura de pe blocul ormanetal de beton pe care se cocotatse sa faca pe Fred Astaire (pe care, sigur ca nu-l cunosate. da’ mai are timp), si ma indrept inspre butic. Daca gasesc macar balsamic adevarat de Modena, dau pe un sfert de litru cit pe un sfert de fusta (daca…), deci,  cel putin, pot sa zic ca m-am ales cu ceva, nu?

 

Jonas a zis “cooool” de cum aintrat si a vazut farfuriutele pline de pe tejghea, paharele cu scobitori si teancul de servetele. Si s-a pus pe mîncat. Pîna s-a saturat. Apoi, a inceput sa guste.

 

Eu, tot de cum am intrat am zis “ aiurea! pai masline , frunze de vita de vie , smochine, ceai, am mai vazut, ce nasol, ma asteptam la altceva, dar daca tot sintem aici , ia sa vad, poate niste baclava… de o fi buna, ca parca nu prea arata…oricum, e curat magazinul, ia zi, sint bune rosiile alea uscate? “

“mama, cumpara vinete si ardei umpluti cu orez” zice jonas, iar eu, desi cu gura plina (luasem-bineinteles, si bineinteles din intimlplare- cea mai mare felie de rosie uscata), ma apuc sa-i arat -cu degetu’. ca taranu, da- : vinete, ardei umpluti, icre, tzatzikis si langustine nu cumpar, doar stii ca le fac si eu, si nu stiu daca astea or fi bune, ca nu arata totul de calitate aici.

 

Vînzatorul, imbracat cu o camasa impecabil calcata (despre care eu, ca gospodina ne-ideala, sint singura ca nu venea de la curatatorie. n-avea dungile pe care le lasa masina de impachetat), proaspat ras, proaspat frezat, se apropie, da farfuriuta cu vinete mai aproape de mine, si zice “bunaziua, ce faci?” In româneste, asa cum vorbisem si eu cu Jonas.

 

Nu i-am zis ce fac, ca doar nu se cade sa spui unui necunoscut ca te c…pe tine de surpriza , si , mai ales, de gindu’ ca oare ce-am zis, am zis de rau, cum s-o dreg acu?

l-am intrebat –toot in româneste! pai?- daca e român, sau care-i treaba? Am mai simtit ca fac pe mine, dar de usurare, cind a zis intr-o olandeza cam schioapa, dar cu un accent aproape perfect (de unde, banuiala mea ca olandezii le baga alohtonilor ceva ce stimuleaza hrrrr-urile si intonatiile specifice in cafeaua din pauza cursului de lb olandeza, se adevereste) ca e irakez, dar a locuit in Colentina vroe sase luni.

 

Faptul ca tovarasu-i de afaceri, un marocan, mi-a cerut -jumate’n olandeza, trei sferturi in franceza- ajutor in dezvoltarea comertului pe care-l intentioneaza in România, unde ar avea nevoie de cineva care sa priceapa bine ce se vorbeste p’împrejur, nu m-a mai surprins , l-am refuzat invocind preocupari de importanta mondiala. gindind ceva pe româneste. Asa.

 

Baclavaua e buna, rosiile la fel (+ mai ieftine decit in salad- bar-ul din Delhaize), otet adevarat de Modena nu aveau. in schimb, aveau aceleasi prajiturele spaniole pe care jonas le-a varsat in masina, in drum spre Carcassonne, intr-o punga care i-a ajuns sub nas exact al ultimo minuto , dupa ce senor Laurent, care fusese special pentru noi pîna in Andorra sa le achizitioneze, l-a indopat ca pe-un curcan de craciun, refuzu copilului fiind interpretat de el drept jena.

Da pe-astea nu le-am cumparat.

 

iar la chinez n-am vrut cu nici un chip sa intru, in ciuda insistentelor lui Jonas care mi-a garantat distractie deplina. daca m-ai bomban ceva si pe-acolo, si ma’intelege chinezu ?

fiule, nu te pune sa subestimezi chinezii, i-am zis in incheiere lui Jonas care afirma ca nici olandeza n-o pricepe , de unde atita româna?

 

si l-am rostogolit usurel inspre casa, c-abia se mai putea misca dupa atitea (de)gustari.

fostului vecin de cartier, cindva indragostit de-o casa in Sinaia(pîna a auzit cit vrea românu pe ea), care mi-a trintit un „bunaziua , ce mai faci?” pocit, i-am raspuns cu localu „goe, goe, ‘nke”***, prea preocupata fiind sa ma gindesc in ce limba de mai putina circulatie pot sa-i zic lu jonas sa nu mai fie asa debil. si sa nu se mai scalde cu testeru din fata parfumeriei, ca ala-i parfum de dama, ala de barbati tocmai l-au bagat vinzatoarele-n magazin.

*** daca-i ziceam ” ghini, ghini, ‘ltzam”, pun pariu ca nu ma pricepea. sau intelegea. sau pricepea

 

sparanghelu’ si…

…si atit. adica, meniu cu sparanghel.

olandezii au o vorba, dupa ce-au mincat mult, mult prea mult – adica, atunci cind sint in vizita– : „nici nu pot sa mai zic terci/ ik kan geen PAP meer zeggen” (unde, se intelege, pap e terci ).

e, dupa supa cu sparanghel – nepozata, fiind cel mai nefotogenic fel, à mon avis -, dupa rulourile de calcan cu sparanghel verde – favoritul meu-

May 13, 2008

dupa filé-ul de miel cu trei feluri de sparanghel -alb, verde, si alb impanat à l’anglaise (adica, asa cum stie toata lumea s-o faca … da’ nu-i asa ca suna mai interesting, i-auzi : „à l’anglaise”, hai sa nazalizam si mai bine : ” à l’anglaise”)

May 14, 2008

dupa inghetata de vanilie- merge mai bine cea de lamiie (tot parerea mea)- cu sparanghel caramelizat si flambat cu vodca in care de vreun an incoace se tot macereaza niste, ati ghicit!, niste sparanghel

May 14, 2008

e, dupa toate astea, io nu po sa mai zic spar…spa…sparang…iote ca chiar nu mai pot sa zic sparanghel! desi ambele sosuri sint cu vin, iar vodca …oo, vodca, ar trebui impusa prin lege prezezenta ei in fiecare bucatarie

 
3 comentarii

Scris de pe Mai 14, 2008 în nici blog fara pîine