RSS

Arhive pe categorii: chapeau!

umor blegian

c’est arrivé près de chez nous :

 
2 comentarii

Scris de pe iunie 30, 2012 în 1, chapeau!, dulcegarii, SHUCK HAPPENS

 

Etichete:

habemus papa…

chiar daca papi se cîcîie enshpe ore pîn decorticheaza doo cozi de crevete penca iar mami nu-i acas

concluzia lu mami: dresaj prea studiat clasic -deci foarte ochei- + chiuison parfet = sic transit gloria Lumi!

 
7 comentarii

Scris de pe septembrie 9, 2011 în chapeau!, domestice, ma vie en rose, vacanta

 

vacanta

– mama, tata, frate iubit…am o veste mare pentru voi! – zice fata mamii s’a lu tac’su.

– ai luat vro nota buna, intreaba fratîne’su.

– bum! paf! poc! zice pleisteisanu’ n care-i afundat tac’su lu fata mamii.

– nota buna, ce optimist sînt! poate ti-a venit ciclu? sau ti-ai taiat ghearele alea de la mîini? hai, spune, nu ne mai tine pe jar!

 imi fac si io loc , si zic:

– o alintasi destul, baiatu’ mamii, taci acu rapid din gurita si las-o sa vorbeasca.

iar fata mamii graieste. uite’ asea:

– mîine poate mama sa-si ia vacanta, o sa GATESC  éu in locul ei!

– heeelp, mamaaa, sper ca n-ai de gind sa lasi sa mi se intimple asa ceva , smiorcaie baiatu mamii.

–      bum! paf! poc! trosc! ta-ta-ra-ta-ta, zice pleisteisanu ‘n care’i afundat tac’su lu fata mamii.  

– fata mamii, mîine nu am de gind sa gatesc, doar o sa fac mîncare, deci imi prevazusem singura vacanta… da’ daca tu insisti… da, am piept de pui, da’ tre sa-l filezi , e, las’ ca’ti arat io cum.. e si ceapa… n-am ardei, da’ cumpara mama! e, e si de soia neagra, si de stridii, si sarat, si dulce, e sos de soia cît vrei…

  pricepem, deci,  ca s-a orientat fata mamii inspre un fel oriental, si nu tinem cont de remarca lu’ frac’su – desi are si el dreptate’n felu’ lui-  cum ca ha, cine nu stie sa gateasca aziaticesc?!

fata mamii a taiat ceapa, fata mamii a curat ardeii, fata mamii a filat pieptii de gaina, fata mamii a oparit tecile…. fata mamii a facut tot, fata mamii a facut mîncare! s-o mînc io pe ea!… si pe  fata mamii! oh, pardon, fata mamii a gatit, asa tre sa zic!

mama fetii a fumat l&m ,  a beut o stic…ahum, un pahar de rioja si-a mai zis p’ici pe colea cam cum ar trebi…  iar mîine tre sa mearga la magazen sa cumpere ceapa si sosuri de soia, ca n-a tinut fata mamii bine ‘n mîini frîurile proportiilor. da’ asta sa ne fie paguba! mi hepi si in za mud for mai multa vacanta;;)

 

a+b=?

exercitiu din culegerea d-nelor Anne Cazor si Christine Liénard.

ce stim: a e avocado, b e banana.

ce mai stim:

– ca a(vocado) tre adunat în blender cu zahar la puterea 20 g si zama extrasa dintr- o juma de lamîie;

– ca b(anana) se imparte’n felii subtiiiiiri care se ridica la puterea 170°C in cuptor, de’nmultit cu 35 minute.

ce-ar trebi sa stim: mai sa fie! la puterea 170°C????? 35 minute?!?  aplici unui fruct puterea asta, atîta timp, obtii rezultat nul!  asta stiu si io care fui mai mult ca perfect paralela cu artimeticile (artimetica, razbunatoare din fire, fiind   fata de mine perfect perpendiculara. ma atingea exact in punctu sensibil. ala din catalog.  din catalogu scolar, ca din ala de mode n-avea cum ca si-asa n-avea maica-mea bani sa-mi ia ce-mi doream io, iar taica-mio n-avea nimic de zis)  

bon, asadar  ridicam b(anana)  la puterea   95°C, sau la 125°C,  iar dupa vro juma de ceas  obtinem banana pe juma uscata(in planu’ doi), sau banana crocanta :

transpuse mai artimetic asa, concluziile comisiei de corectare arata asfel:

– cobaiu’ lu mama ala mic si frumos si destept si tîrziu acasa: a+b= ba(hhh!!baaaah! avocado cu zahaaar?? da’ arata bine, asa ca  da sa gust! ah, e bun!

– cobaitza lu mama aia mare si frumoasa si desteapta si si mai tîrziu acasa: a+b= ab(soliutli fabiuloz)!

– cobaiu al batrîn: a+b= ab(ar n-am ce sa zic! mai da o portie! aham…înca una! si’nca u…)

– io: a(vocado)+b(anana) = d(oce de) a(bacada), precum zisera doamnele mai sus amintite(pentru care nu-mi scot palaria pen’ca ce-ar mai fi sa ma arat asea ciufulita, da le fac loc la categoria chapeau!)

– cobaii de ocazie, trei la numar:  – nr.1: a+b= ok

                                                                    – nr.2: a+b= ba(i fato, stii ca io nu le am cu deserturile)

                                                                  – nr.3: a+b= m(erge, da’ tot mai buna-i o sticla de vin)

exercitiu bun de rezolvat acasa (caci grad de dificultate zero),  si nu de  luat gata rezolvat din vro cofetarie/restorant ca ar fi -dupe mine- destul de cam scump(caci multe pierderi la banana… ee pierderi, vorba vine, ca doara se poate face un shake sau beignets din cazatura de banane. pai nu?)

 
10 comentarii

Scris de pe noiembrie 17, 2010 în chapeau!, semplî com bonjur

 

edit,ura!

” 9 | Miklos Edit
noiembrie 27, 2009 la 2:21 pm | modifică

Multumesc pentru cei care au votat pe mine, si m-au sprijinit! Mersi inca odata!! „

mi-a zis cineva care n-a avut timp sa voteze, dupa ce i-am  aratat mesajul de mai sus, sa-mi vad de treaba, ca-s naiva,  un slalom printre bloguri poate costa la fel de mult timp  ca si un antrenament, altcineva a scris mesajul.

de parca nu-i clar cine l-a scris, de parca conteaza altceva decit ca e scris! de parca mai conteaza ceva pe linga surpriza gestului , de parca poti sa negi  gestul bucuriei!   

Edit, din partea mea a fost cu placere! Iar de partea ta sa fie  multe succese!

 
3 comentarii

Scris de pe noiembrie 27, 2009 în chapeau!

 

reteta de mere coapte în zapada

reteta simpla si eficace (mai ales  daca e realizata’n colaborare cu tot ce-i suflare internautica in juru domniilor voastre) :   se iau merele se pun in zapada,  se uita ZILNIC la ele din susul contului si se’mping umpic mai incolosa cu’n virf de vot.

iar in timpul   J.O. de iarna o sa ne’ntoarcem la retetele clasice cu aluat frantuzesc sau si beignettes, miere, zahar candel, crema de vanilie, frisca, de-astea ce-are nevoie omu dupa atita efort . nu?

s-auzim de bine!

mnoa, bon, hai sa pui s’o poza, poate asa va conving mai repedeDSCN7932

nu?

acu, poate?

DSCN7987

sau acu?

DSCN8836

hai, bine, uite si niste pere, si-acu la vot! pliiz… mersi!

DSCN5266

 
11 comentarii

Scris de pe august 29, 2009 în chapeau!

 

politicali corectnes

solemn aliniate la capatu leagănului drapat în satenuri grele şi organze ţesute cu fir de argint, ursitoarele ăle bune prescriseră ‘n certificatu de naştere al frumosului făt să creasca’ntr-o zi cît altii’ntr-un an, să devie renumit şi admirat , sa fie cald la suflet, s’aibe ochi stralucitori,  să aibe parte numa de lucruri bune, anfen, de-astea de-ale lor, ele altele neştiind.

ursitoarea a rea, invitată şi ea, nu pregătise nici o urzeală cît de cît convenabilă pentru toate părţile participante la eveniment, da nici inspiraţia n-o lasă în pană , aşa că se hotărî pă loc să-l sortească c’o nevastă deştepta, frumoasă şi tîrziu pă internet, şi bineînţeles că asta şi făcu.

cu chiu, cu vai – că se făcuse de’acuma ditai hăndrălău, cît unu de ‘aproape 20 de ani( dovadă clară că leibãlu de calitate ISO 666 fusese pe drept , şi nu pe pile obţinut de respectiva -şi respectabila, hai că merită!- ursitoare)-, fericiţii părinţi luară fatu’n braţe şi cuvintu.

blablau’ de rigoare,  la care n-asculta nimenea pen’că toţi erau de’acuma numa ochi şi urechi pe pajii ‘ncarcati cu platouri pline de bunătăţuri, care se strecurau pin mulţime ca aţa pin acu meu cînd nu-mi găsesc ochelarii. adică deloc.

da’ mai bine-aşa, ca  n’ascultau, căci dînşii, ca orice părinţi , vrînd numa foárte bine pentru odrasla lor, promiseră, ca o completare la modu de funcţionare decis de ursitoare, să pună mîna şi să facă din el şi un flăcău tolerant şi empatic, pă lîngă toate alea deja făcute. ori  asta ar fi putut fi luată drept afront din partea ursitoarelor! sau befront, sau cefront!…o-ho, cine ştie unde s-ar fi ajuns ( c’asai cînd te pui cu soarta)?

aşa că petrecerea a durat ce-a durat fără incidente demne acilea de semnalat –  că doară pe cine-ar interesa să afle cît de supă(rată) era madam Campbell că n-a făcut cavaleru Mînă de Inox decît un tango cu ea da’ cinci c’o domniţă de vită nobilă , Margot parcă-i zicea, da cine auzise vrodată de ea? sau că baronului Bobby Porumbescu de Tîrgu Mare şi Frumos (a nu se confunda în nici un caz cu Târgovişte) i-a căzut mesa’n farfuria stră-străbunicii marchizului de Béchamel tocmai cînd îi şoptea ceva ‘n ureche dulcei Belle Hélène? –,  şi-ar fi durat şi-acuma dacă nu s-ar fi terminat .

copilăria frumosului făt a fost una din cele mai normale: nu tu badi garzi, nu tu mp4-player, nu tu celular, nu tu mindrute, nimic. doar yale la ghiozdan , să nu-i fure careva cursurile săptămînale de pilotaj în tunelele din Paris, unde se ducea la operă cu mama-sa, sau cînd se ducea cu tac’su  la meciurile  cu Chelsea, sau singur la pescuit în river Phoenix.

pentru că viaţa lui decurgea precis aşa cum îi fusese sortită, se’ntelege că lumea’ntreaga  abia aştepta să-l vadă ajuns la vîrsta însurătorii. care vîrsta a venit, şi cît pe ce să şi treacă dacă soarta nu ar fi facut asa încît sa ne’ntîlnim.

despre întîlnire , logodnă, felicitările, masa, dansu şi daru s-a cam spus cam ce era de spus, despre noaptea nunţii facem pe discreţii.

relatia noastra seamana de la orice departare  si de la orice apropiere cu una ideala, deci  nu po sa spun ca-l cunosc de colo pîna colo, si nici nu sper  sa-i patrund  toate secretele.   asa ca  mare lucru despre mentalitatea lui vizavi de multe lucruri, sau, mai concret , sa luam   de exemplu  femeia,  nu po să spui!  pen’că nu ne-a călcat nici o fustă fustă pragu de cînd s-a instalat el acilea , ori,  fără motiv, noi  nu începem discuţii… te pomeni că m-o fi crezînd una ca oricare alta, mai ştii? da nici că-mi păsa! el e primu de felu asta pe care l-am întîlnit în viaţa asta a mea, de-aia, în loc de cur în cur şi noapte bună, io-l observ şi-l analizez şi-l citesc din scoarţă’n scoarţă…şi cu cît îl cunosc mai bine, cu’atit îl iubesc mai mult. şi invers.

din’tr-una din scoartele astea am aflat că stimatii- că merită si ei stima noastra si mîndria – lui părinţi şi-au ţinut promisiunea şi-au făcut un bărbat foarte politicali corect din el: lume, lume,  Sÿmÿ are şi funcţie de Sabbat!!! holi şit (doamne iartă-mă!), 73 de ore îşi ţine burticu  caldut,  la 85°C, ca să nu trebuiascăm  evreu’ dintre noi să apăsem pe butoane!!!!(***)

io am fost aşa de impresionată de trăsătura asta a iubitului meu, încît am simţit nevoia s’o’mpartasesc oricui îmi iese’n cale. naiba va puse sa dati p’acilea!

tot io,  mîine o sa-mi exprim si fata de el admiratia c’un  orez mov cu banane şi fileu de porc. sper să nu-i placă, ca să mînc io şi porţia lui. ce nu fac io pentru el?!!!

(***)-ştiţi, da va mai zic şi io: dacă se duce’n vizita’n timpu sabbatulului, evreu n-apăsa pe butonu soneriei( pune p’altcineva), sau pe butonu semaforului [aşteaptă s-o facă altcineva (şi-o trece şi pe roşu, se poa, nu?)], nu stinge luminile’n casă (‘s lăsate aprinse din ajun), nu butoneste la aragaz…de-astea. bon, am zis.

 
4 comentarii

Scris de pe iunie 14, 2009 în 1, chapeau!, domestice

 

Ratatouille

facem speculatii, ca sa sa ne treaca mai repede lungul  drum de  trei minute –cu asteptat la intersectie sa treaca ditai alaiu de nuntasi turci( dupa steagurile care fîlfîiau din cite’un mercedes sau bmw), cu tot–  pe care-l strabatem  (‘spre-a mea   nemultumire- desi oricum nu-s  vro sportiva- si nedumerire-  din testu cu oglinda reiese totusi ca -s inca vii, asadar si prin urmare auto mobili) bineinteles in masina – deh, majoritatea cistiga:  „ratatui, ratatui…sper ca nu-i  specializat în bucatarie mediteraneana, n-am chef de lavanda’n supa pe frigu asta”, ” io sper ca chelnerii-s niste soareci..” – „ba sobolani!” – „ba soareci!”- „mamaaaa, sobolani, nu-i asa?!,” – „nu stiu, n-am vazut filmu”, „io nu sper nimic, ca mi-e foaaaameeee”- zice si colocataru înscriindu-se’ntre nuntasi si atragindu-si injuraturi, sau poate urari de bun venit, nu stiu, limba claxoanelor n-am priceput-o niciodata.

desi la drumu mare (e, nu chiar asa de mare, da’ nu-i nici poteca),  poti sa treci pe linga Ratatouille fara sa-ti atraga atentia. e, normal ca la intrarea’n curte e ditai panoul publicitar, dar asa in rind stînda cu celelate case ( facute parca de unu’ si’acelasi arhitect -activ atit in anii premergatori primului razboi mondial,  cit si’n cursu mileniului asta), si din (de curind) saptezecele (ca pîna mai ieri erau nouazeci)  la ora cu care treci pe linga ea, poti usor sa n-o observi.

urmare (logica) a amplasamentulu-i si a programului (deschisa între 18, 30 si  21, 30, ultima comanda la ora 20,30 ), Ratatouille se cheama „casa in care se maninca” (eethuis), dar, dupa mirosul  discret si adevarat (  zeama de vita si ciuperci) care m’a’nvaluit de cum am ajuns in hol, si care razbate din bucataria deschisa, nu din fiolele cu arome (cafea, vanilie) cu care se parfumeaza multe restaurante, eu i-am zis casa de mîncat. ca-mi venea deja asa sa -i sorb peretii si sa-i ling podeaua si sa-i crontan mesele si tacîmurile si… si culmea ca chiar foame nu-mi prea era.

comanda ne-a fost luata repede, ca din ingramadeala de la usa, unde o familie cu cinci copii, dintre care unu era aniversat si credea pesemne ca  toate alea i se cuvin, facea planuri si intelegeri despre comportament, am iesit noi victoriosi, sau  am intrat, cum ar veni.

gustarea casei -din care Jonas ar fi vrut inca vreo doua-patru-sase portii cind a auzit ca e bineinteles gratis- m-a lamurit de unde venea mirosul de care ziceam ceva mai sus: o canita cu supa de ciuperci bine amestecata in blender, pina capata un aspect catifelat care completeaza si structural gustul ei. lînga, un paharut cu julienne de morcov stropit cu lamiie, si o minitepusa de porc marinat in zeama de capsuni , lamiie, ardei chili, sare, si ce-o mai fi fost acolo, eu doar asta am depistat.

desi pe lînga cele nu mai stiu cîte  mese sînt 32 de scaune, scaune  care in urmatoarea ora s-au ocupat integral, serviciul de  sala e asigurat de numai doua persoane. am asteptat cam mult desertul(dar asteptarea a meritat, deci nu ma pling, zic si io. mai ales  ca, asteptind,  am resuit  sa golesc  carafa aia de rosu argentinian pe care altfel ar fi trebuit  s-o vars in sacosa, sa-l ieu cu mine-acasa,  ca prea era temperamentos, imi cam sucise mintile cu temperamentu lui si buchetu de flori si fructe rosii…iar ajutor de la familie , nici vorba! colocataru bea Palm , iar copiii nu beau alcool. nu inca. nu in prezenta noastra), în rest nici nu stiu cum reuseau fetele alea doua sa inlocuiasca mereu la timp cosul cu pîine (alba si foarte neagra, cu seminte de fel si fel) si untiera, sa mai aduca o apa, o gustare la alta masa, un fel principal la alta.

între gustare si antricoturile de vita Hereford ( colocataru si cu mine. am facut comanda, adica,ca  nu sintem de rasa asta!) pe un „pat” de julienne de  morcov, telina si fenicul in vinegreta calda, jumatate de rosie gratinata si cartofi (fierti scurt, apoi prajiti in ulei+unt si verdeturi) , pastele japoneze (Clara) despre care nu stiu sa zic decit ca aratau si miroseau excelent, si  tournedos-ul de vita alb-albastra (belgiana) cu salata de rucola(care, in ciuda denumirii, era bogata si in ceapa rosie, rosii cherry si castravete, iar dressingul era discret, cît sa scoata  in evidenta legumele) despre care  stiu sa zic cîte ceva  pentru ca Jonas  mi-a dat salata  mie , iar cartofii prajiti, fritele flamande deci, aratau de la o posta per-fect, intre gustare si toate astea, deci, Jonas a facut obligata vizita la toaleta de unde s-a’ntors cu informatia ca intr’unul din veceuri pluteste un dop de  pluta . înca incerc sa ma conving sa-l cred  ca el nu are  nimic de a face cu evenimentul.

intrebati cum vrem carnurile, bleu, saignant, a point sau bien cuit, jonas a zis , pina sa ajunga zvirluga aia de fata la enumerarea lui saignant, maareee!

eu am cerut saignant, saignant am primit, perfect saignant, si mai era si ditai antricotul, cam 250-300g , adica ma-re! ( cum  n-am mai vazut cam de multicel  nici macar pe’acasa, cu atit mai putin in restaurant.),  mare cum isi ceruse,  si avea(si) jonas tournedos-ul . bineinteles ca  lui i s-a parut mai mic decit ce primisem  eu si tatine-sau, dar cum un tournedos nu-i un antricot, iar invers nici atit, diferenta se afla in ianltimea tournedos-ului . si-a observat-o si el, pina la urma.

despre desert nici n-as vre asa scriu, inghetata – ciocolata amara, cu fulgi crocanti de ciocolata- care insotea tiramisu-ul cu bailey’s irish cream(bun, interesant, frumos prezentat, insotit e citeva fructe rosii, dar ramîne un tiramisu… uh, n-am nimic impotriva lui, numai ca-l fac des…vina mea!) era abia scoasa din masina! indescriptibila, senzatia de rece proaspat si aromat care-ti invadeaza limba! asemanatoare, poate, cu un fulgii  de zapada  dupa care alergam cu limbile scoase cind eram copii.

pacat ca pe site nu-i urma de  poza cu creatiile bucatrului!  sa pun una de-a mea, acum , ca de’ncheiere,  cit ar fi ea de reusita(la gust, ca la aranjament  Calamitate am fost, calamitate sint inca), ar fi o blasfemie, asa ca iuz ior imagineisan, iuz ior imagineisan….e, daca insistati… sau nu, mai bine nu.

 
4 comentarii

Scris de pe februarie 1, 2009 în 1, chapeau!