fast food

pîine si hamburgeri din dovlecei (rasi, storsi, amestecati cu feta farîmitata, ou, faina, marar, patrunjelsi piper, pusi cu lingura -cu dosul careia li se da si forma- in uleiul incins, prajiti cam patru minute pe fiecare parte), facuti anul trecut,  cînd ma uitam cu lupa la dovlecei ca sa-i  pot tine în mîna.

  „pîine” de dovlecei (cu hamburger-hamburger),  facuta anul asta, cînd -si pentru ca- dovleceii cresc vazînd cu ochii.  ba eu chiar cred ca si-au pus în minte sa ma napad(necaj)easca.

deci, in loc sa fac cinci catralioane de hamburgeri din dovlecei, am umblat la cantitatea de faina si oua, în sensul ca am sporit-o altfel decît e nevoie la o cantitate anume de dovlecei în reteta originala, in sensul ca am sporit-o dupa capul meu .  in faina am pus praf de copt, în oua nu am pus nimic, compozitia am pus-o -în doua straturi ce aveau sa se uneasca intre ele cu ajutorul feliilor de cascaval Gouda- într-o tava de pîine . puteam s-o pun si’ntr-o forma de tarta, dar mi-a venit ideea prea tirziu: unsesem cu unt si tapetasem cu pesmet tava.

„daca nu e buna, ce facem cu ea”, a întrebat asociatia de colocatari , adusa în bucatarie de grija de a nu fi dat bir cu fugitii tocmai acum cînd le e foame, tocmai azi cînd le-am promis „hamburgheri de dovlecei, si gata!”

am zis ca o dam la gaini, dar nu a fost nevoie, au ciugulit si ce ramasese  pe cutit.

aici e mai putin grasa pîinea pentru ca vine din a doua tava. a, nu am spus ca am facut doua tavi? doua am facut. doua a trebuit sa fac. dar in a doua nu am pus cascaval, si nici unt deasupra. diferenta s-a gustat, nimeni n-a facut nazuri , în afara de mine: mîine nu mai fac pîine de dovlecei, îi fac umpluti. a, cum, nu am spus? mai am si pentru mîine . doar vreo sase! (sosul e cu iaurt, mustar, miere, usturoi si maioneza. si’umpic de worcestershire. verdeturile, le-am uitat)

tot fast food gasesti  si in parcul de atractii Walibi  din Wavre, o localitate din Brabantul vallon. ce mi-a atras mie atentia e ca númai fast food se gasea acolo. atîta doar ca e servit lent. trebuie sa te duci cu o ora inainte sa ti se faca foame, ca sa ajungi sa fii servit cînd deja chelalai de foame. anfen, asa ziceau cei vorbitori de olandeza din spatele meu, în gramada ordonata de la chioscul cu pîinici. cei de limba franceza vorbeau despre alte alea.

 ce mi-a mai atras atentia: toate inscriptiile sint în franceza si olandeza, la casa , desi am cerut in franceza, pentru ca m-a auzit vorbind cu ai mei in olandeza, baiatul de servici mi-a urat o zi placuta in olandeza. bon, a trebuit sa repete, ca nu pricepeam ioc ce vrea sa zica, mais c’etait de ma faute, sînt cam surda. sau cam asa ceva. mai tîrziu, dar nu prea , cam imediat dupa ce am trecut pragul parcului, am cerut înghetata în olandeza. mi s-a cerut sa vorbesc engleza. i-am cerut in româneste. am mîncat înghetata. aratata cu degetul.

în rest:

(aim evil, ai nau)

(not for mi, senchiu! in cea din Prater m-am suit pentru ca are cabinele închise, dar aici…nou, senchiu veri maci) 

   

cîrduri cîrduri de copii

Jonas insemneaza locurile prin  care vrea sa mai treaca de vreo cinspe ori. pe putin.

 asta, de exemplu:

ssau asta:  

care mai pe larg arata asa , iar poza în care e pe de-a’ntregul nu o pun, ca ma ia cu ameteala numai cind ma gindesc la ea

 aici a fost de vreo sase ori,

aici de vreo saispe, si cu clara, treisdoi

la  un pahar cu cafea (fara tigara…am uitat tigarile acasa, iar in parc nu se gasesc tigari.  colocataru’ , mare necunoscator al limbii franceze, a reusit tousi -nici nu era greu, de fapt, dupa figura disperata pe care o avea-sa convinga un vallon sa-i de o tigara!! care nici macar nu a vrut cei 50 de centi oferiti. si nici mai putin. da’ nici mai mult. e drept ca asta s-a petrecut mai inspre finalul zilei, darconcluzia, de aceea, e cu atit mai indreptatita. care concluzie? stie el.)  ma gîndeam ca din cei 31 de euro pe care i-am platit pentru mine la intrare, puteam sa cumpar un kil de raci. (dupa cafea, mi-a trecut.)

gînd de om mare. dar las’ ca nu mai e  mult, si o sa dau in mintea copiilor

 

risotto cu fructe de mare

cum se face: greu, de fapt, deloc cind e prea cald , asa de cald, mult prea cald sa dai drumul la un foc pentru scoici, la altul pentru crevetilangustinecaracatitemelci, la altul pentru fumet-ul de peste, si -mersi doamne c-are aragazul doar patru-  la ultimul  pentru orez.

cum il facem noi, persoane dezghetate, desi ne e prea cald, dar ne e si foame: 

se ia o suta de grame de orez arborio pe persoana,

se prajeste in uleiul in care s-a aurit deja o ceapa,

se racoreste cu o jumatate de pahar de vin alb,

se adauga putin cîte putin din zeama de scoici (congelata in ziua in care am facut scoici, decongelatt acum) si fumet de peste (congelat in ziua in care am facut sa avem la nevoie, dedecongelat acum),

cu o mîna se desface un careu de cuvinte incrucisate, cu cealalta se supravegheza orezul,

se mai adauga zeama de scoici si fumet de peste

se trece la alt careu, se gusta vinul, se gusta orezul. dupa 20 de minute de umezeala cu tîrîita si cîteva invîrtituri de lingura, boabele ar trebui sa fie tocmai al dente

se desface punga cu scoici gata fierte si congelate, se adauga 125 de grame de scoici pe cap de mîncacios in orezul in care am pus deja ardei iute si fire de sofran inmuiate in apa, ca sa lase culoare mai bine

se trece cu veerea absenta crevetilorlangustelormelcilor

se amesteca cu grija, pret de vreo cinci minute, se adauga marar si patrunjel. nu se pune untura de catel

mîncam, si ne topim si de placere

 

încercarea nu are moarte, doar degete oparite

imi povestea un stimat amic – chinuit, ca si mine, de misterul steakului bleu, saignant , à point sau bien cuit, sau al dilemei turnarii  vinului in sos, sau in paharul bucatarului? (pentru a numi doar doua din problemele ce ne marcheaza existenta) – despre minunea pe care un amic de-al domniei sale a vazut-o’ntr-o cîrciuma spaniola, in Spania: ou fiert in punga!

se pare ca pe amicul amicului meu de suferinta nu -l chinuie aceleasi interese ca pe distinsul meu  amic , sau nu chiar asa de tare, altfel s-ar fi intors cu detalii tehnice pretioase,  si nu ne-ar fi lasat sa ne stoarcem creierii pîna nu s-a mai putut, ca sa ajungem la final tot acolo de unde plecasem, pozitia cu  guri cascate.

nu stiu el, dar eu am ramas asa pîna in ziua in care nu  stiu ce mi-a deranjat memoria din somnu-i adinc, si, brusc, mi-am dat seama: mai, ca toanta mai sînt! se prea poate ca Juanito sa fi avut pungi foarte haitec, dar  pungile-n care congelez eu legumele noastre cele de toata iarna rezista la frig, dar si la clad, pîna la 100°C, ia sa vedem cum le sta in rolul de eprubeta!

oul (ochi) moldovenesc (dupa cum îi zic unii) fiert – de fapt gatit, de fapt oparit-  in apa cu putina sare si otet, asta-l cunoaste, si reuseste la toata lumea, dar  ou  gatit in punga ???! e, uite un challenge interesant pentru motatele astea care ma asigurau in fiecare an -cind le lasam cîte trei saptamîni de capul lor si plecam in vacanta- de cite o suta cincizeci de oua (pe putin), iar anul asta trebuie sa le rog , sa le amenint, iar ele tot nu se sinchisesc.

prima încercare a fost un esec desavîrsit: trei oua am avut, de toate trei m-am speriat. deformate, patate, numai bune de servit la micul dejun al zilei de halloween. le-am sarat si piperat inainte de gatire, si, mai ales, am folosit pungi prea groase- de calitate (prea!) superioara, cum zice ambalajul-, taman bune pentru carne sau fructe, dar greu de mînuit cînd trebuie sa te porti cu oul ca si cu un ou .

  e preferabil  sa inveti din greselile altora, dar din cele personale parca inveti mai abitir, asa ca am cumparat alte pungi, mai suple. si prea mari, mi-am dat eu seama azi, bucuria prezentei a cinci oua in frigider fiind umbrita de aceasta constatare. asa ca am reparat si greseala asta, si, cu inima-n dinti, am cumparat pungulite  pentru sandvisuri, din acelea subtirele si micute, de doi bani.

bine am facut, cu punga mare (cea albastra) a fost mai mare chinul, in timp ce pungutele de sandvis s-au comportat de parca toata viata lor nu facusera  altceva decit  sa se modeleze frumos, fara cute , ca niste  balonase, de fapt, ca niste coji de oua  cu camera de aer mai mare.

in imagini, toata povestea e cam asa:

  

  partea cea mai delicata , eliberarea oului din punga, nu este imortalizata, dar pot sa spun cum e :  e arshshshshs!!!

de ce merita totusi incercat procedeul? pentru ca da oului tot ce e al oului: compacticitatea formei (in apa, cît de experimentat ai fi, tot lasa albusul zdrente) , gustului (neinfluentat de otetul obligat la metoda cu plonjarea in apa) , structurii (e ca un ou fiert in coaja, dar fara emotiile legate de gradul de coacere: prin punga vezi, prin coaja ba!)

 

sub ou e cartof fiert si  farîmitat, amestecat cu spanac ( oparit, prajit  in putin unt cu usturoi, dat in seama blenderului, apoi lasat sa se alinte intr-un jacuzzi cu smîntina) condimentat doar cu sare, piepr si nucusoara. si cîteva cubulete de feta.

lînga ou e (iar!) rucola, iar floarea de pe foietajul în care se gaseste fileul de somon (cam o jumatate de ora marinat in zeama de lamîie verde, ulei , sare si piper alb, apoi impodobit cu o crenguta de marar, si infasurat in foietaj. aluatul trebuie sa seada ca o camasa mai larguta pe linga somon, ca sa poata sa creasca el asa cum stie, în foi  ) e floare de rucola.

 totusi, greseala cu rucola o s-o repet, bate toate salatele.

 

si cine nu cauta, gaseste

Serial in deocamata doua episoade desfasurate pe parcursu unei zile de sîmbata si alta de vineri , a anului de greata 2008.

Personaje: mai intii un portofel, dup’aia o cheie, de fiecare data jonas si clara, io si alte detalii scenografice

Locu actiunii:

cosmelia cu caddy-uri de supt ferestile lu aldi;

culoaru de dintre rafturile cu faina si derivatele ei , in carfur;

cuibusoru nostru de nebuni(i), mai ales bucataria lui, ca-mi dau io acu seama ca io chiar si musafirii-i tin tot numa-n bucatarie. Chiar si pe aia alesi.

Genericu: shoturi scurte-n care, necronologic, baiatu mamii cauta –si cîteodata gaseste- în aparate de parcare, automate bancare, cabine telefonice, sub mese-n circiumi si pe strada banuti, cît de mici, numa banuti sa fie.

Ilustratia muzicala: abba si pink floyd, plus alte alea, in functie de inspiratia de moment.

 

Episodu întîi.

 

Scena întii.

Take one & two & three: cu oarecare chiu si vai , clara si jonas se urnesc inspre aldi unde se gaseste brinza daneza fara de care reteta de clatite pusa la punct de Pierre Wijnants nu ar reusi.

 

Scena a doua, fara imagini din magazin ca nu facem product placement, facem arta adevarata:

 

Clara vrea sa puna caddy-ul la locul lui.

Clara vede un portofel dolofan sub caddyul din rîndul alaturat.

Clara zice: Jonas, ia tu portofelul ala de jos.

Clara repeta: Jo-nas, ia tu portofelul ala de jos.

Jonas observa si el portofelul si zice ca nu, daca e o bomba in el?!

Clara pune cady-ul ei la loc, ia jetonul, îl baga in buzunar, îsi trage rasuflarea dupa neomenescu efort, si zice: Jonas, în aldi nu vine lumea cu bombe in portofel, ia-l de jos si hai sa-l ducem la casiera. Sau la politie, ca acolo trebuie sa dam declaratie despre unde, ce si cum,  pagubasu o sa afle numele nostru ,si poate ca o sa vina sa ne recompenseze pentru fapta noastra.

 

Cu viteza luminii inmultita cu aia a lu Schumacher pe circuitu din Adelaida –sa zicem, ca tot visez io la australia-, Jonas ridica portofelu.

Amîndoi îsi încaleca bicicletele, înreptîndu-se înspre iesirea  parcarii.

 Pîna la ea, se hotarasc sa dea mai intii pe acasa, sa lase brînza pe care, cînd se vor intoarce ei de la politie , o vor gasi in forma de clatite.

 

Scena a treia:

 

Jonas da buzna in bucatarie, arunca cutiile cu brînza pe masa, bîlbîie gîfîit ceva despre politie, portofele, bombe.

 

In curte, Clara calareste bicicleta ei si –o tine pe a lui într-un oarecare echilibru cu piciorul drept si cu mîna stînga; nu stim de ce nu invers, de ce nu altfel, dar nici nu ne intereseaza, bine ca e artistic. Si cu asta, basta..

 

Io las mixerul in pace, ies ca o gazela dupa Jonas care o zbughise afara, si cer c-o voce calda si-un ton întelept lamuriri de la clara.

 

Ea descrie scena (a doua, da?) cu un lux de amanunte redat in film prin flash-backuri cu un Jonas chinuit (si chinuind-o pe sora-sa) de (cu) imagini cu politisti neincrezatori in spusele copiilor, cu copii -de aceea- ajunsi în celula de arest, pagubasi monstruosi caci lipsiti de orice intentie recompensatoare, mama ingrijorata ca de ce întîrzie odraslele atîta.

 Ilustratie muzicala: Beethoven. Cum cu ce? Cu Eroica.

 

io ma lamuresc.

Si zic: sîmbata e doar un politist de servici, portofelu o sa ajunga cel mai devreme luni la pagubas, hai sa cautam cartea de identitate c’acolo e si adresa omului, si-i dam telefon sa vina sa-si ia grija de-acilea.

Scena a patra: cotrobaim, ne miram de colectia de carduri de client –si daca ar avea saptamîna paispe zile, si tot nu stiu cind o avea femeia asta timp si chef sa intre in atitea magazine-, dam telefon, femeia vine si-si ia portofelu (a carei absenta inca n-o remarcase), da Clarei vro cinci euro, ea zice ca lasati, femeia zice ca ba da, ba da, ati merita mai mult da nu mai am decît o hîrtie de 50, ochii lu clara zic pai da-o p’aia, mîna ei ia maruntisu.

Femeia pleaca multumindu-mi mie, ca Clara il cauta de-acu pe jonas prin gradina, unde cauta nici el nu stie ce, numa sa nu asiste la delicata scena a reward-ului. Baiat sensibil, mînca-l-ar mama!

Clara îi da mai putin de jumate din bani pentru ca, fara ea, Jonas nu ar fi luat portofelu.

si-i mai ia inca ceva in putinu ala, pentru efortu depus de ea intru lamurirea lui civica.

El e multumit si-asa.

 

Generic final cu secvente -pe negativ- din episod, pe muzica de “da mama cu biciu-n mine”, in interpretarea Mea. Acustic.

 

Episodu al doilea. Si ultimu. Si mai scurt. Sper.

Scena întîi:

Set: carfur, mai dimineata decît e-acu

Ilustratia muzicala: pentru ea, nu-mi pare rau ca zice americanu ca o sa dispara carfur din belgia

Generic: pai tot ala ca si la episodu întii

and action!:

Io caut gris si ma abtiu sa nu cumpar fainurile pe care numa cind le vad si mi se face pofta de pîine de-aia adevarata, framîntata cu mîna (dupa ce s-a’nvîrtit si kenwood umpic , recunosc!).

Doi pasi mai incolo, clara si jonas se holbeaza la o cutie cu praf de budinca. ofteaza plictsiti.

Discuta.

Discuta din ce in ce mai aprins.

Clara: “mama!”

Io: “nu!”

Clara: “maa-maaa!”

Io: “nu! nu budinca, nu cacaturi! Da?”

Clara: “e o cheie de masina aici pe raft si jonas nu vrea s-o ia s-o duca la casiera.”

Io: “ce marca? A, peugeot? Deci nu-i a noastra. De ce nu vrei jonas sa faci o fapta buna?

Jonas: “…si de unde sa stie casiera a cui e cheia? Si de unde sa stie pagubasu pe cine sa recompenseze, daca i-o dau casierei? Si de unde sa stiu ….a, pot sa ies in parcare, sa vad cine se cauta prin buzunare si injura…si de unde sa stiu ca nu o sa creada omu ala ca i-am furat eu cheia… mai bine o lasam aici, s-o gaseasca altcineva”

Fond muzical: tina turner cu ui dont nid anazar hirau

Io: ideea cu parcarea nu e chiaaar aasa de rea, dar mai simplu e sa o dai casierei…si-apoi, matale-ti e gindu numa la recompense? Cum sa lasi cheia aici? Da cineva din greseala cu sutul in ea si ajunge pe subt raft de unde n-o mai scoate nimeni un an. Pune-te si tu in loc omului ala care nu are cum isi porni masina, ia zi, ti-ar conveni sa fii tu ala si sa nu te ajute nimeni?”

Jonas: “…cheie de rezerva..”

Clara: “mongol, cît sa-ti mai zic ca esti un mongol radical defect?! Numai tu ai fi in stare sa umbli cu cheia de rezerva la tine!! Prinsa în portcheiul cu toate celelate chei, mai mult ca sigur! “

Mie mi-a pierit pofta de pîine.

Io fac iar apel la empatia lui: “ deci: ai pierdut cheia, nu ai cheie de rezerva. Stii ca nu poa sa fie altundeva decît in magazin. Banui ca cineva o s-o gaseasca, întrebi la casiere, cauti tu printre rafturi, si nimic! Cum naibii pornesti mai copile masina? Pune-te in situatia asta, si-ai sa intelegi de ce tre sa te comporti acu ca un om, nu ca un pom!”

Jonas: “ pai leg firele de la contact…ca-n filme!”

Generic final: prim plan cu io, satisfacuta de jumatea de kil de faina de hrisca, de ideea ca clara stie sa dea comenzi/spuna la altu ce si cum tre, de bombaneala lu jonas”..nu stiti de gluma…pfff…pfff…si nici nu vreau budinca. Na!”

 

END ZA OSCAR GAUZ TU….ala de-a avut rabdare sa ajunga acilea.

 

din bucatarie, de unde altundeva

pe vremuri într-un fel mai altfel decît astea de-acum, doar pescarii si multimea riverana amarîta se atingeau de scoici si stridii. vorba -nu stiu daca numai flamanda/(probabil si )olandeza(tema: de  aflat. ), dar, cu siguranta gurmanda- ce zice sa nu manînci scoici in lunile fara R (nu in mai, nu în iunie… si uite-asa, pîna-n septembrie) , se refera la faptul  ca in lunile astea  stimatele moluste  se reproduc(deci, micute) , si confirma totodata alta vorba inteleapta , de data asta de pe meleaguri natale, auzita ori de cîte ori i se parea maica-mii ca facem nazuri la mîncare: „e-he, cînd ti-e foame,  manînci si-un rahat”. banuiesc ca zvonul despre efectul lor afrodisiac tot de catre amarîtii consumatori a fost lansat, scuza pentru natalitatea sporita la ei acasa.   

rahatul nefiind , evident, ala turcesc, ci -îmi place sa presupun- unul despre care nici ea nu banuia ca-l va achizitiona -cîtiva ani mai tîrziu- cu greu , aparut fiind pe piata sub forma de parizer. probabil si in alte forme, dar mie  doar asta mi se parea rahat.  ghearelor si capetelor de pui  le pastrez amintirea revelatiei ca si fara foi de gelatina poti face un aspic perfect (deh, eram si io mica  si nestiutoare), iar de gsutul creierului si-al crestei ce sa mai zic, decît mmmmmmmm. eh, nu chiar asa de mmmmm ca cel de la gainile de la tataie, dar cînd ti-e foame, vorba’ceea… comoara ascunsa-n piciorul de porc mi-a aratat-o taica-meu ( o infima- dupa normele mele de-atunci- bucatica de carne , pe care, astazi, bucatari renumiti o folosesc in feluri nu neaparat traditionale) , tot el mi-a aratat si importanta cozii de vaca, chiar si atunci cind e lipsita vaca.

dar ah, am deviat. problema era cu scoicile, de fapt cu comertul, de fapt cu obiceiul lui de a creea mai multe sezoane decît poate suporta omul, de fapt cu tamtamul  -cu iz de întimpinare în Coreea a geniului din Carpati- cu care scoicile – care, deci,  s-ar culege abia din toamna- sînt aduse  acum pe piata.

slaba cum sînt (la figurat, la figurat!), înfometata, deci dispusa sa manînc pîna si ce zicea maica-mea, m-am lasat amagita de cîntul ademenitor al reclamei. si bine am facut!  asa cum nu se vede in fotografie-din cauza de aburi de vin alb si apa lasata din scoici si din sfînta treime a prazului, telinei si cepei ( absolut necesara cînd le prepari natur)- am avut scoici maaari si buuune!  de care o sa -mi amintesc pîna-n septembrie -ncolo, ca pîna atunci îmi bag doape de ceara-n urechi. p’ale mele tocmai le-am dat orelistului.

acum, dovada ca zeii bucatariei-mi sint favorabili: n-am avut lapte de la tarani, am folosit degresat din magazin. n-am avut smîntina cu 40% grasime, am folosit-o pe cea cu 20%, care ar fi trebuit sa ajunga sos la coltunasii cu brînza. am avut 50 de grame mai putina ciocolata decît spunea reteta, si doar vreo zece grame de cacao in cutia pe care eu o stiam plina, dar la fundul careia ajunsese jonas . la îndemnul clarei, el fiind deci specialist in facere de cacao cu lapte, iar ea in bere. n-am avut chef, dar m-am apucat de facut  ca ma dadeau ouale afara din casa si starea de depresie (ce se accentua dupa alta fiecare incercare de a gasi totusi inghetata in congelator)  a colocatarilor  . ei bine,  a iesit cea mai gustoasa si reusita înghetata de ciocolata pe care am facut-o vreodata. motiv de portie dubla. dar nu cu clatita, ca nu-mi place, asta-i obiceiul pagin al colocatarului. sosul este un caramel cu suc de portocala

coltunasii cu brînza, totusi in comapnia sosului cu smîntina. alta, si mai degresata (din motive de trimis la magazin persoana care nu se uita decît lla literele mari ). noroc cu patrunjelul, rucola si chestia pe  care francezii o cer in piata drept ciboulette ( în parti egale), au dat smîntînii ce nu avea:gust . 

  

au mai fost si alte alea, dar atit pe ziua de azi. deci, bezele! (desi nu-mi plac nici la propriu, nici la figurat, dar asa mi-a zis mi ecineva: nu esti, dar macar fa pe dulcea) 

 

muieti ti-s posmagii

ploua, da nu din cauza asta nu bat cei doi tovarasi de nazbîtii mingea afara, ci penca-i iarba prea inalta. de-aia’ l urasc azi complex pe gradinaru care nu si-a facut datoria la timp

! as vrea sa po sa oparesc rosiile fara s’aud mobilele miscîndu-se’n dormitoru lu Jonas, sa tai ceapa in ritmu meu si nu al tropaielilor pe scara, sa aud ce zic aia la radiou din buctarie si nu ce oracaie nu stiu ce grup din cd-u din dormitoru Clarei, sa tai patrunjelu si rucola fara sa-mi treaca pîn minte ca asa as taia picioarele alea care’au lasat noroi în urma pîna în baie, sa bat ouale fara a simti dorinta de-a bate mai departe, tot ce-mi iese-n cale…

totusi, aim hepi!

starea mamei lui Miguel este foarte buna, a bebelusului la fel, deeeci, astazi, pe la sase-sapte, vin acasa, deeeeci, tot astazi va trebui sa faca si Miguel acelasi lucru !!! nu merita o veste ca asta sa sezi o juma de ora p’o omleta, cind altii o gatesc in o juma de minut? parerea mea e ca da!

o cheama „muieti ti-s posmagii” , si’a fost inspirata de resturile de pîine pe care nu voiam sa le dau la gaini. ce-am facut :

am prajit cubulete de brînza halloumi , peste am pus frunze de ceapa , apoi bucati de pîine (neagra, cu nuci. ciabatta ar merge mai bine, da daca nu e, nu e!), la urma de tot patrunjel si rucolla fin tocate, ca sa nu aud monstrii facind nazuri. paralel am copt trei omlete in care am pus doar cîteva picaturi de sos worcestershire. pe la jumatea drumului rata cam asa

iar la final, asa:

problema cu iarba, însa , ramîne. cum sa-l conving pe gradinar sa tunda iarba la timp? sa-i spun ” nu tu iarba tunsa, nu tu sex!”? sau:” nu o tunzi tu, o tund io!”?  sa ma mut la bloc? orice idee e binevenita, mersi davans.

 

if…

…de vineri încolo nu mai apar p’acilea, sînt la centru de dezintoxicare alcoolica si nu numa, in gaura de sarpe, in lumea mare, la dracu, sau nu mai stiu nici io unde poa s-ajunga cineva care, de trei zile-ncoace si pentru înca urmatoarele trei , face efortu sa tina sub aripa-i ocrotitoare, pe linga aia obtinuti din vina proprie, înca un monstrisor, pe Miguel adica.

care Miguel, proaspat devenit frate, din motive pe care si io si parintii lui le cunosc, nu poa sa seada singur acasa cit e mama la spital si tata la munca. ‘tu-i sistemu lui eficient din primariile olandeze care face ca abia devenitii tatici sa primeasca numa doo zile libere de la munca!! altu decît aci, unde o saptamîna-ntreaga au tatii liber, iar uneori, si-atîta-i chiar prea putin, ca ba nu e birou cu evidenta populatiei deschis, ba-i deschis da nu e functionaru, ba-i cafeneaua deschisa pîn’la patru dimineata… ‘tu-i somaju lu somaju, lu somaju belgian si portughez, care-i face pa oameni sa treaca granita sa munceasca sub jugu olandez!

acu de cojocu celor trei diavoli (Jonas si Miguel, adica) mi-e prea subtirel: i-am prins la curatat de fasole,

 si-i mai prind azi la facut de paste fainoase – da, imi asum riscu sa las bucataria sa-mi arate ca o statiune de ski in plin sezon cu ninsori abundente; cucuiu din capu lu Miguel si vinataia de pe picioru lu Jonas , capatate dupa interminabile partide de karate si box, îsi vor putea trage sufletu în timpu acestei activitati oricum mai creativa decît pps-u , compiuteru , plei steishanu si gheimboiu)

da cum ziceam, nici cit o ciupitura de furnica nu simt ei acele mele : luni au cautat comori in lanu de porumb de vizavi ( propitaru a constatat ieri ca un tornado, sau yeti, i-a’ncalcat productia. partial, da viguros.), in spital au alergat pe coridoare de-a iesit o asistenta care ma-ntreaba ai cui or fi neastimparatii astia, si io zic nu stiu, da cre ca unu ca asta sa ai, si-ti ajunge pentru cinci sisteme nervoase distruse; in magazin – ca’n drum spre casa am intrat sa cumpar fructe si alte alea (ca mînca ca spartii, de, ca orice monstru’n crestere), s-au pitit dupa o gramada de ambalaje, si-au iesit de-acolo sa ma sperie pa mine si pa clara, da nu eram noi alea care treceam po’acolo, ca ne-o luase inainte o bunica c’o nepoata si cu mama nepoatei. ca urmare, aia mica a facut instantaneu in pamper, iar dupa felu cum urla , io zic ca nu-si mai revine prea curind ; batrinica a sarit -c’ o suplete nebanuibila pentr’o coafura tipica si pantofi ortopedici- cît colo, gata sa se cocoate pe congelator, iar mama nu stiu ce-a facut sau ce-a zis, ca mie toma-mi trebuia urgent niste brînza, parca, asa c-am facut stinga’mprejur , cu doar un gind in minte: sa leg de mîini si de picioare cuplu infernal… sa le pun -poate- si calus…. sa-l plasez pe unu-n pivnita, si p’altu’ pod…. cu televizoru deschis pe ARTE, varianta franceza…idei, cu duiumu. si înca nu-i cerusem parerea Clarei!

azi n-au mai intrat in porumb. s-au dus mai incolosa, in livada cu mere. necoapte, ovcors. de unde, durere de burta acu.

ghinionu naibii, cind îi zisei lu Miguel sa -l sune pe tat’su sa-i ceara sa-l ia si pe el cind s-o duce in vizita la spital, omu ajunsese deja acolo!

asa ca, if vineri totusi o sa apar p’acilea, nu cre ca voi mai fi om, mai san!

later edit: arozate cu citeva picaturi de rosso di valachia(feteasca neagra, pinot noir, merlot) – care cica n’ar  merge cu paste si creveti! aiurea! daca tre sa mearga, mergeeeeee…- puterile-mi si memoria s-au inviorat, asa ca  na poza cu pastele la care’ a ajutat baitu lu mama  frumos si destept si cuminte si ascultator! si nici n-a trebuit sa-l strig decit de trei ori.

 

maci adu abaut nasin end an rabit

cît vezi cu ochii, cer senin, impanat cu norisori pufosi care-si pierd , parca amuzati, formele -pare-se inspirate de capitolul „deserturi” al unei carti de bucate- ajunnse sub gheara jucausa a vintului care face-n vîntureala lui   soarele suportabil. e, nu-i el  chiar arzator, da dupa o saptamîna de absenta, chiar si-asa , timid cum e, pe piele se simte ca jarul gratarului pe care am crezut-previzibil gresit, da te pui cu mine?!-  ca se pot întoarce cotletele facind uz doar de batatoritele-mi mîini) .

 

exact -si numai- deasupra brazdei cu fasole pastai, insa, atmosfera e apasatoare: in gurile odrasleor tuna bombaneli autocompatimitoare (” pfff, e clar: supa de fasole, salata de fasole, mîncare de fasole…fasole, fasole, fasole! cine-o mai fi inventat asa ceva?!”/ cu siguranta, domnu Fasole!”/”pfff, macar de ar purta alt nume, mi se face rau  numa cind aud cuvintu asta, daramite sa mai si maninc…sau sa le vad”/ „si mie la fel, mi se face rau cind aud cuvintu Clara” etc, etc, etc… ), iar  mie-mi strafulgera prin minte metode mai vechi si mai noi de conservare, dar nici una nu-mi convine la ora asta a recoltei, caci vor mai urma si altele, si-atunci ce fac?

 

perspectiva ciorbei imi surîde, cea a salatei cu vinegreta calda , la fel. o sa se potriveasca , ca vrea au ba, resturilor de pui de ieri, si cartofilor care trebuiesc scosi din cuibu lor, da asta-i grija colocatarului. nu ca i-ar fi gindu chiar acu la ei,asa cum nu i-a fost nici saptamîna trecuta, si nicci aia si mai trecuta, vreau sa zic ca, de buna voie si silit de mine, o sa trebuiasca sa dea nas cu scirbosii aia de gindaci de colorado! doar i-am spus: „orice gînganie, numa p’astia sa nu-i vad!” eeeee!

 

pe la jumatea rindului cu pastai galbene de care ma ocup, si care, dupa parerea odraslelor, nu-i asa de purtator ca cel de pastai verzi cu care se lupta ei ( altfel n-as putea de una singura sa culeg mai repede decit ei doi care fac cît patru – cum zic io, referindu-ma  la galagie, dezordine si cheltuieli-, precum ei bine au retinut) mi se lumineaza mintea de tot: ia sa dau io telefon lu Marielle s’ontreb daca nu cumva a facut greseala sa cumpere pastai keniene sau la borcan, cind io am sa-i daaau,  de sa dea si ea la altii…si de n-o fi Marielle acasa, sau dispusa consumului de pastai, poate e Chris… poate e Inge…poate le punem in cos , la strada, cu bilet ca -s de pomana, cum am facut cu dovleceii, acu cîtiva ani. da atunci au luat si cosu. lacomii!

 

pe deplin inseninata, ma gindesc ca mi-ar fi si mai bine daca as reusi  sa distrag  intr-un nu stiu care fel atentia odraslelor de la cruda lor soarta;

de la soare, de la vint, de la salata de vinete de la micu dejun (!!…domne, stiu, nu se face, da nu mai rezistam pîna la prînz!! da era facuta cu maioneza mezon! uh, detaliu asta chiar ca mai bine-l tineam sub tacere), de la ce, de la ne-ce, ma trezesc întrebînd: „stiti cum se zice la struik (tufis, deci, ca tot ne aflam pîn’ la git in ele) in româneste?”

 

Jonas, al carui vocabular romanesc se rezuma la  „cola”, „fanta”, „chips”, „ape” -chiar daca vrea doar un pahar-, „nu vrau aia, vrau bani „- cind i se da guma sau chibrituri in loc de rest, si cind il intreaba rudele cu ce-i pot face placere, o bomboana, un covrig?-, „supe cu guluste” si „bula”, da, Bula, sa nu care cumva sa va gînditi la alte alea,  se repede ssi zice da. 

io as vrea sa-l cred, da  sora-sa nu face efortu, si-l bombardeaza cu amintiri penibile de genu c’a adus din gradina usturoi in loc de ceapa, foaie de dafin in loc de patrunjel, si-ar mai fi facut si alte gafe daca nu as fi abandonat io ideea de’ai da comanda’n  româneste .

 

sora-sa mai zice si ceva de genu ca parca nu-i destul de grav ca tre sa culeaga fasole, acu-i mai pun si la eforturi intelectuale, io ma mut o tufa mai incolo, si  dezvalui netulburata intentia-mi de a le impartasi din intelepciunea acumulata de-a lungu zilelor de vacanta petrecute ba la mamaie, ba la mamutza, ba in fata blocului, „dar niciodata la cules de fasole, pai vezi?!”. da, asta era Clara. care n-are nimic impotriva unei vacante ca asta, atita timp cit gradina poate parea  fata de ea la aceeasi distanta cu care este ea fata de urmatoarea noastra destinatie, Praga. probabil. 

încerc o expunere teoretica a importantei cunoasterii si recunoasterii radacinilor , da, dupa figurile afisate, imi dau seama ca daca nu trec la fapte, cantitatea de atentie, si asa scazuta atit fata de fasole, cit si fata de intentiile mele, o va egala rapid p’aia a   precipitatiilor -într-un punct la libera alegere- din Sahara.

 

si zic : pitpalac intr-un tufis, mie-mi vine sa ma p..(anfen, rima), dupa ce-am tradus si io cum am putut, in olandeza, detalii ca pitpalac si tufis.

„ha, ha, foaaarte fani”, zice clara uitindu-se cu o ura crescinda la tufisurile cu fasole. daca nu s-a ofilit nici unu, e doar o fericita intimplare.

„pai fa aci in gradina, ca si eu fac citeodata, cind mi-e lene sa vin in casa”, zice Jonas.

 

hotarasc sa discutam aspectu spontanelor irigari  mai tirziu, si continui , mutindu-mi gratiosu corp înspre ultima portiune de brazda, unde, tufisurile formeaza un hatis ce mi-ar aminti de jungla, daca ar fi sa fi fost vrodata p’acolo:  pitpalac intr-un copac, mie-mi vine sa ma …FUCK!!!, brrrr, ce-i asta?!?! da pîn’ s-apuc io sa ma intreb, de sub tufis zbugheste un iepure -mai mult ca sigur nemultumit de contactu  cu mîna mea-, mai intii in cosu cu fasole al zelosilor zilierilor , apoi  îsi continua disparitia printre teline si morcovi, si ce-o mai fi pe-acolo, ca de-atita buruiene, nici legumele  nu mai stiu unde se afla si ce sint, d’apai io.

 

bon, pîna la urma fasolea a fost culeasa.

 pe linga regretu efortului depus,si perspectiva repetiei,  odraslelor le pare rau acu ca nu vom sti niciodata ce parte a iepurelui am atins io (desi au banuieli pe care nu le impartasesc: daca m-am spalat pe mîini, e din cauza ca brrrr, ce senzatie !, plus c-am crezut c’a fost un sobolan), ca nu avem iepure la masa (nu ca s-ar innebuni dupa, dar asta ar fi fost mai aaltfel), si ca n-am avut aparatu foto cu noi, sa imortalizam momentu. ceea ce n-ar fi fost greu, speriat nevoie mare cum era, din vîrfu cosului cu fasole, iepurele s-a holbat vro doo minute la noi, pîna i s-a asezat  inima la loc, s’abia dup’aia  luat-o din nou la sanatoasa. taman suficient sa-mi dau seama ca e iepure si nu sobolan. si totusi, tot imi vine sa ma spal pe mîini.

 si mai regreta -pe naiba, da asa zic io,ca-s copiii mei, deci le tin partea!- ca nu -s in stare sa-mi aduc aminte bine, si nici sa  le traduc „iepuras, coconas, s-a  ivit peste imas, si s-a dus, colo sus, intr-o tufa s-a ascuns: dar Codau, cîine rau…îî…ceva cu un dudau…îh..

n-am un final pe masura sperieturii (mele, si-a iepurelui) si amuzamentului odraslelor, asa ca uite poza cu   verziturile care fac parte din programu-mi  de reconsiderare a plantelor date uitarii, intitulat   „ce atita verze de bruxelles si andive, ia sa mai schimbam macazu”. 

 cea din susu imaginii e „sfecla de la care tre folosite frunzele”(traducerea, e clar, da?, imi apartine ), cea de jos e iarba grasa ( zice dictionaru; daca nu era sa gasesc „postelein ” acolo,  chiar ca nu stiu daca ma incumetam sa ma bag si-aci la tradus). iarba asta creste si spontan (doar c’are frunzele mai mici decit asta cultivata), în caz ca vreti sa aduceti variatie in  asortimentu de verdeturi , io v-as recomanda-o .e buna la supe, si numa buna la fainal taciu unei salate sau al unui piure , sau orez…acu, culeasa din spontaneitatea ei, nu stiu daca e comestibila. nu vad de ce n-ar fi, de fapt. oricum, o sa aflu de la voi, in caz ca o sa apucati sa va  publicati impresiile.

 

ce sa fie, ce sa fie

la ce o fi coada asta?

la   the chocolate line , unde, dupa documentata mea parere, ar fi normal sa fie asa aglomerat?

Nici vorba! Acolo intra putini turisti, probabil din cauza preturilor ( cele mai ieftine, 22de euro /kg, sint blocurile de ciocolata cu alune, seminte, sau fructe rosii si uscate. pralinele costa cam saizeci pe kg, fata de 14- 20, in dughene turistice), sau a unei informari deficiente.

in caz ca nu dati click pe link, poate va convinge asta sa fiti curiosi:

asta fiind o modesta mostra adusa pentru sponsorul care a facut posibila iesirea noastra in lume ( cam scurta,  la granita deprimei, noroc cu ciocolata, noroc ca stiu sa-mi port de grija!). asa e, asa e, e prea multa ciocolata pentru numai un sponsor, asa ca  vom gusta si noi din ele: cele cu lavanda si ceai se prezinta singure; cele albe sint cu ganache (ciocolata topita si racita, amestecata cu smîntina batuta pe jumatate, lasata la rece o noapte, apoi batuta. orice gospaodina poa s-o faca. diferenta e insa in calitatea produselor ) si alune nu stiu cum; pastilele-s cu praliné de sîmburi de pin, otet si cabernet sauvignon; aricii -s cu praliné, cele verzi sint cu vodca si cafea… cu astea, si cu ce-am mai gustat in scurta noastra sedere in Bruges,  tot n-am  dat de capat asortimentului din magazin. bine mai zicea maica-mea cind zicea ca nu-s in stare de nimic!

atunci, la ce s afie oare coada asta?

la intrarea in Notre-Dame-a locala, la vazut de

???

njet, deci! nici de acolo!

asa cum nu e nici de la muzeul diamantului, al cartofilor prajiti, sau cel al ciocolatei (ai nau, iar ciocolata, dar a fost  interesting. iar io o  ciocoholica foarte in stare sa sara peste pralina pe care fiecare vizitator o primeste in urma demonstratiei de la sfîrsitul vizitei-am mai vazut odata una, d’aia! plus ca la ghiseul de bilete era un paltouas plin cu ciocolata. si tot asteptind sa vina casiera…-).

o fi poate coada la intrarea in stadion?

nici atît, doar n-a inceput stagiunea! sau sezonul, sau cum se zice.

daca nu-i de colo, si nici de dincolo, la ce e oare , tousi , coada aia?

de la intrarea in parcul Minnewater ( eau d’amour), unde, la ora opt si un sfert a unei zile ploioase

ca toate cele trei pe care le-am petrecut in deplasare,

a aparut soarele. în persoana lui Leonard Cohen.

timp de doua ore ( cu o pauza de exact zece minute, apoi cu un bis de …trei sferturi de ora!!!!) a rasarit , a stralucit si ars ca-n miezul unei  toride zile de vara, a gasit si a pierdut din nou  nordul, si-a confirmat-de parca mai era nevoie- ca soarele nu apune niciodata.

cinci muzicieni care-au desavirsit jazz-istic piese mai vechi , trei backing-vocals -pe care , de altfel, Leonard Cohen le numeste colaboratoare – într-un perfect dialog cu Cohen, rolul lor nefiind acela de a masca multele rasarituri intimpinate de el cu  sticle de vin, tigari si femei, ci de a sustine frumusetea  textelor, un Leonard Cohen impresionat de primirea facuta de pubic, amuzat de anumite reactii -drept pentru care intra in dialog cu „îndraznetii”-, cu o voce in plina forma- credeam ca , pe la jumatatea celei de-a doua parti, dupa Halleluja, pe care l-a interpretat din tot sufletul (nu ca celelalte piese nu le-ar fi, dar aici a fost absolut fantastic, a amutit toata lumea, desi pina atunci ii tinea isonul), n-o sa mai poata scoate o vorba…shame on me! dovad: bisul de 45 de minute de calitate, profesionalism si placere- ,mucalit, flirty,  impresionat… si IMPRESIONANT!

dac’ar fi dupa mine, m-as duce sa-l vad si in Bucuresti! dar nu e numai dupa mine. iar pîna voi afla eu dupa înca  cine e..

 

una si alta

de vro doi ani incoace, daca nu mai mult, ca sa po sa intri’n parcarea carfurului, apesi p’un buton. ca urmare, se  ridica bariera, da nu’nainte de a primi un bon -cu un cod de cinci cifre- pe care scrie clar ca  po sa stai parcat acolo un sfert de ora,in baza lui.

daca stai mai mult in magazin, primesti alt cod pe bonul de casa. codul asta sau al’lalt il tastezi p’o tastatura cu clape mari si late, pe display e afisat cu litere cit capu meu ca daca ai bagat totusi o cifra gresita, nu tre decit sa apesi pe corr, apoi sa incerci din nou sa bagi codu corect.  si tot asa, pîna reusesti.

de vro doi ani incoace, daca nu mai mult, la iesirea din parkingu carfurului  e circu de pe lume. se formeaza cozi enorme care’mpiedica pina si iesirea din magazin: mîini paroase, epilate, inelate, manicurate, tatuate, iritate, batatorite, stafidite, iesite pe fereastra hîrbului, limuzinei, leasingului, masinii de servici, se reped, sau ies tiptil la intilnirea cu paznicu automatizat al parcarii. sint si soferi care ies cu totu din masina: unii, ca sa ia bonul pe care e inscris codul din plasa cu cumparaturi din portbagaj -cautarile dureaza de obicei destul de mult, dar spectacolul descarcarii si reîncarcarii cumparturilor merita asteptarea-; altii, nu stiu de ce.

e, nu stiu cum se face, dar  multe din  mîinile astea – mai mult ca sigur obisnuite cu un automat bancar, c’un computer, c’un aparat casnic  cu afisaj digital, sau, macar c’ un telefon-, pierd  -de catre paznic oricum inceputa pentru a fi abandonata-  partida de skandeberg.

azi , insa, am vazut cea mai tare chestie : bariera era deschisa si la intrare, si la iesire. se mai intimpla, mai ales la inceput de saptamîna.

o masina olandeza se opreste in fata barieirei deschise de la iesire. se deschide fereastra. se intinde mîna. se retrage mîna. se scoate capu pe fereastra. se uita vizibil agitat in jur. probabil ca nu se intra in panica la vederea celor cinci masini din coada, un olandez pe care-l doare macar in pix inca nu s-a inventat.  se baga capu’n masina. se scoate mîna din nou. se incepe tastarea codului. se ezita dupa prima cifra, se continua hotarit cu a doua si a treia. se opreste brusc. se baga mina in masina. se discuta agitat. se porneste masina, se iese pe linga bariera care se uitase tot timpu la ei de la inaltime.

nu stiu cum e aia cu conditionarile si alte trebi de-astea psiho-socio-etno-medico destepte. nu stiu, dar daca ar trebui sa presupun, as presupune ca masinile belgiene i-au zis olandezei „capatina de cascaval”, sau „olandez tantalau”, conform traditiei, inainte s-o claxoneze. sau dupa. sau deloc.

bon asta fu una.

alta e  tubular smells (ricotta, gran padano, pecorino, feta)

am dat de-un minimarket italian unde totul, da to-tul este adus din Italia! pîna ca si detergentii !! chiar n-or putea sa spele podelele cu monsieur/meneer Propre , ci numa cu…na ca am uitat cum il cer signorinele din raft!! au de paste,  de nici nu-ti poti imagina! parca-mi pare rau ca am luat masina aia. hai ca ma laint, hai sa trec la

care e  in memoria capsunilor care anul asta au murit inainte de a iesi din floare

tarta de la pastele de anul trecut, cu bavarois de capsuni

a, inca una: s-a ajuns la blogul asta cautîndu-se dupa porumbei de ornament, cîte calorii are rosiile, copaci de smochine proaspete, cum sa nu te îngrasi!!!!! mai ales ultima a gasit sigur raspunsul in blogul asta:D

si cu asta, gata:
aci ar trebui sa fie macar un video cu Leonard Cohen, dar wordpres nu-si face datoria. ai dont maind, mîine ma duc sa-l vad de-adevaratelea! il vad abia joi, pîna atunci ma uit putin la Bruges.

si iu fraidei sau cam asa ceva.