fast food

pîine si hamburgeri din dovlecei (rasi, storsi, amestecati cu feta farîmitata, ou, faina, marar, patrunjelsi piper, pusi cu lingura -cu dosul careia li se da si forma- in uleiul incins, prajiti cam patru minute pe fiecare parte), facuti anul trecut,  cînd ma uitam cu lupa la dovlecei ca sa-i  pot tine în mîna.

  „pîine” de dovlecei (cu hamburger-hamburger),  facuta anul asta, cînd -si pentru ca- dovleceii cresc vazînd cu ochii.  ba eu chiar cred ca si-au pus în minte sa ma napad(necaj)easca.

deci, in loc sa fac cinci catralioane de hamburgeri din dovlecei, am umblat la cantitatea de faina si oua, în sensul ca am sporit-o altfel decît e nevoie la o cantitate anume de dovlecei în reteta originala, in sensul ca am sporit-o dupa capul meu .  in faina am pus praf de copt, în oua nu am pus nimic, compozitia am pus-o -în doua straturi ce aveau sa se uneasca intre ele cu ajutorul feliilor de cascaval Gouda- într-o tava de pîine . puteam s-o pun si’ntr-o forma de tarta, dar mi-a venit ideea prea tirziu: unsesem cu unt si tapetasem cu pesmet tava.

„daca nu e buna, ce facem cu ea”, a întrebat asociatia de colocatari , adusa în bucatarie de grija de a nu fi dat bir cu fugitii tocmai acum cînd le e foame, tocmai azi cînd le-am promis „hamburgheri de dovlecei, si gata!”

am zis ca o dam la gaini, dar nu a fost nevoie, au ciugulit si ce ramasese  pe cutit.

aici e mai putin grasa pîinea pentru ca vine din a doua tava. a, nu am spus ca am facut doua tavi? doua am facut. doua a trebuit sa fac. dar in a doua nu am pus cascaval, si nici unt deasupra. diferenta s-a gustat, nimeni n-a facut nazuri , în afara de mine: mîine nu mai fac pîine de dovlecei, îi fac umpluti. a, cum, nu am spus? mai am si pentru mîine . doar vreo sase! (sosul e cu iaurt, mustar, miere, usturoi si maioneza. si’umpic de worcestershire. verdeturile, le-am uitat)

tot fast food gasesti  si in parcul de atractii Walibi  din Wavre, o localitate din Brabantul vallon. ce mi-a atras mie atentia e ca númai fast food se gasea acolo. atîta doar ca e servit lent. trebuie sa te duci cu o ora inainte sa ti se faca foame, ca sa ajungi sa fii servit cînd deja chelalai de foame. anfen, asa ziceau cei vorbitori de olandeza din spatele meu, în gramada ordonata de la chioscul cu pîinici. cei de limba franceza vorbeau despre alte alea.

 ce mi-a mai atras atentia: toate inscriptiile sint în franceza si olandeza, la casa , desi am cerut in franceza, pentru ca m-a auzit vorbind cu ai mei in olandeza, baiatul de servici mi-a urat o zi placuta in olandeza. bon, a trebuit sa repete, ca nu pricepeam ioc ce vrea sa zica, mais c’etait de ma faute, sînt cam surda. sau cam asa ceva. mai tîrziu, dar nu prea , cam imediat dupa ce am trecut pragul parcului, am cerut înghetata în olandeza. mi s-a cerut sa vorbesc engleza. i-am cerut in româneste. am mîncat înghetata. aratata cu degetul.

în rest:

(aim evil, ai nau)

(not for mi, senchiu! in cea din Prater m-am suit pentru ca are cabinele închise, dar aici…nou, senchiu veri maci) 

   

cîrduri cîrduri de copii

Jonas insemneaza locurile prin  care vrea sa mai treaca de vreo cinspe ori. pe putin.

 asta, de exemplu:

ssau asta:  

care mai pe larg arata asa , iar poza în care e pe de-a’ntregul nu o pun, ca ma ia cu ameteala numai cind ma gindesc la ea

 aici a fost de vreo sase ori,

aici de vreo saispe, si cu clara, treisdoi

la  un pahar cu cafea (fara tigara…am uitat tigarile acasa, iar in parc nu se gasesc tigari.  colocataru’ , mare necunoscator al limbii franceze, a reusit tousi -nici nu era greu, de fapt, dupa figura disperata pe care o avea-sa convinga un vallon sa-i de o tigara!! care nici macar nu a vrut cei 50 de centi oferiti. si nici mai putin. da’ nici mai mult. e drept ca asta s-a petrecut mai inspre finalul zilei, darconcluzia, de aceea, e cu atit mai indreptatita. care concluzie? stie el.)  ma gîndeam ca din cei 31 de euro pe care i-am platit pentru mine la intrare, puteam sa cumpar un kil de raci. (dupa cafea, mi-a trecut.)

gînd de om mare. dar las’ ca nu mai e  mult, si o sa dau in mintea copiilor

 

risotto cu fructe de mare

cum se face: greu, de fapt, deloc cind e prea cald , asa de cald, mult prea cald sa dai drumul la un foc pentru scoici, la altul pentru crevetilangustinecaracatitemelci, la altul pentru fumet-ul de peste, si -mersi doamne c-are aragazul doar patru-  la ultimul  pentru orez.

cum il facem noi, persoane dezghetate, desi ne e prea cald, dar ne e si foame: 

se ia o suta de grame de orez arborio pe persoana,

se prajeste in uleiul in care s-a aurit deja o ceapa,

se racoreste cu o jumatate de pahar de vin alb,

se adauga putin cîte putin din zeama de scoici (congelata in ziua in care am facut scoici, decongelatt acum) si fumet de peste (congelat in ziua in care am facut sa avem la nevoie, dedecongelat acum),

cu o mîna se desface un careu de cuvinte incrucisate, cu cealalta se supravegheza orezul,

se mai adauga zeama de scoici si fumet de peste

se trece la alt careu, se gusta vinul, se gusta orezul. dupa 20 de minute de umezeala cu tîrîita si cîteva invîrtituri de lingura, boabele ar trebui sa fie tocmai al dente

se desface punga cu scoici gata fierte si congelate, se adauga 125 de grame de scoici pe cap de mîncacios in orezul in care am pus deja ardei iute si fire de sofran inmuiate in apa, ca sa lase culoare mai bine

se trece cu veerea absenta crevetilorlangustelormelcilor

se amesteca cu grija, pret de vreo cinci minute, se adauga marar si patrunjel. nu se pune untura de catel

mîncam, si ne topim si de placere

 

încercarea nu are moarte, doar degete oparite

imi povestea un stimat amic – chinuit, ca si mine, de misterul steakului bleu, saignant , à point sau bien cuit, sau al dilemei turnarii  vinului in sos, sau in paharul bucatarului? (pentru a numi doar doua din problemele ce ne marcheaza existenta) – despre minunea pe care un amic de-al domniei sale a vazut-o’ntr-o cîrciuma spaniola, in Spania: ou fiert in punga!

se pare ca pe amicul amicului meu de suferinta nu -l chinuie aceleasi interese ca pe distinsul meu  amic , sau nu chiar asa de tare, altfel s-ar fi intors cu detalii tehnice pretioase,  si nu ne-ar fi lasat sa ne stoarcem creierii pîna nu s-a mai putut, ca sa ajungem la final tot acolo de unde plecasem, pozitia cu  guri cascate.

nu stiu el, dar eu am ramas asa pîna in ziua in care nu  stiu ce mi-a deranjat memoria din somnu-i adinc, si, brusc, mi-am dat seama: mai, ca toanta mai sînt! se prea poate ca Juanito sa fi avut pungi foarte haitec, dar  pungile-n care congelez eu legumele noastre cele de toata iarna rezista la frig, dar si la clad, pîna la 100°C, ia sa vedem cum le sta in rolul de eprubeta!

oul (ochi) moldovenesc (dupa cum îi zic unii) fiert – de fapt gatit, de fapt oparit-  in apa cu putina sare si otet, asta-l cunoaste, si reuseste la toata lumea, dar  ou  gatit in punga ???! e, uite un challenge interesant pentru motatele astea care ma asigurau in fiecare an -cind le lasam cîte trei saptamîni de capul lor si plecam in vacanta- de cite o suta cincizeci de oua (pe putin), iar anul asta trebuie sa le rog , sa le amenint, iar ele tot nu se sinchisesc.

prima încercare a fost un esec desavîrsit: trei oua am avut, de toate trei m-am speriat. deformate, patate, numai bune de servit la micul dejun al zilei de halloween. le-am sarat si piperat inainte de gatire, si, mai ales, am folosit pungi prea groase- de calitate (prea!) superioara, cum zice ambalajul-, taman bune pentru carne sau fructe, dar greu de mînuit cînd trebuie sa te porti cu oul ca si cu un ou .

  e preferabil  sa inveti din greselile altora, dar din cele personale parca inveti mai abitir, asa ca am cumparat alte pungi, mai suple. si prea mari, mi-am dat eu seama azi, bucuria prezentei a cinci oua in frigider fiind umbrita de aceasta constatare. asa ca am reparat si greseala asta, si, cu inima-n dinti, am cumparat pungulite  pentru sandvisuri, din acelea subtirele si micute, de doi bani.

bine am facut, cu punga mare (cea albastra) a fost mai mare chinul, in timp ce pungutele de sandvis s-au comportat de parca toata viata lor nu facusera  altceva decit  sa se modeleze frumos, fara cute , ca niste  balonase, de fapt, ca niste coji de oua  cu camera de aer mai mare.

in imagini, toata povestea e cam asa:

  

  partea cea mai delicata , eliberarea oului din punga, nu este imortalizata, dar pot sa spun cum e :  e arshshshshs!!!

de ce merita totusi incercat procedeul? pentru ca da oului tot ce e al oului: compacticitatea formei (in apa, cît de experimentat ai fi, tot lasa albusul zdrente) , gustului (neinfluentat de otetul obligat la metoda cu plonjarea in apa) , structurii (e ca un ou fiert in coaja, dar fara emotiile legate de gradul de coacere: prin punga vezi, prin coaja ba!)

 

sub ou e cartof fiert si  farîmitat, amestecat cu spanac ( oparit, prajit  in putin unt cu usturoi, dat in seama blenderului, apoi lasat sa se alinte intr-un jacuzzi cu smîntina) condimentat doar cu sare, piepr si nucusoara. si cîteva cubulete de feta.

lînga ou e (iar!) rucola, iar floarea de pe foietajul în care se gaseste fileul de somon (cam o jumatate de ora marinat in zeama de lamîie verde, ulei , sare si piper alb, apoi impodobit cu o crenguta de marar, si infasurat in foietaj. aluatul trebuie sa seada ca o camasa mai larguta pe linga somon, ca sa poata sa creasca el asa cum stie, în foi  ) e floare de rucola.

 totusi, greseala cu rucola o s-o repet, bate toate salatele.

 

si cine nu cauta, gaseste

Serial in deocamata doua episoade desfasurate pe parcursu unei zile de sîmbata si alta de vineri , a anului de greata 2008.

Personaje: mai intii un portofel, dup’aia o cheie, de fiecare data jonas si clara, io si alte detalii scenografice

Locu actiunii:

cosmelia cu caddy-uri de supt ferestile lu aldi;

culoaru de dintre rafturile cu faina si derivatele ei , in carfur;

cuibusoru nostru de nebuni(i), mai ales bucataria lui, ca-mi dau io acu seama ca io chiar si musafirii-i tin tot numa-n bucatarie. Chiar si pe aia alesi.

Genericu: shoturi scurte-n care, necronologic, baiatu mamii cauta –si cîteodata gaseste- în aparate de parcare, automate bancare, cabine telefonice, sub mese-n circiumi si pe strada banuti, cît de mici, numa banuti sa fie.

Ilustratia muzicala: abba si pink floyd, plus alte alea, in functie de inspiratia de moment.

 

Episodu întîi.

 

Scena întii.

Take one & two & three: cu oarecare chiu si vai , clara si jonas se urnesc inspre aldi unde se gaseste brinza daneza fara de care reteta de clatite pusa la punct de Pierre Wijnants nu ar reusi.

 

Scena a doua, fara imagini din magazin ca nu facem product placement, facem arta adevarata:

 

Clara vrea sa puna caddy-ul la locul lui.

Clara vede un portofel dolofan sub caddyul din rîndul alaturat.

Clara zice: Jonas, ia tu portofelul ala de jos.

Clara repeta: Jo-nas, ia tu portofelul ala de jos.

Jonas observa si el portofelul si zice ca nu, daca e o bomba in el?!

Clara pune cady-ul ei la loc, ia jetonul, îl baga in buzunar, îsi trage rasuflarea dupa neomenescu efort, si zice: Jonas, în aldi nu vine lumea cu bombe in portofel, ia-l de jos si hai sa-l ducem la casiera. Sau la politie, ca acolo trebuie sa dam declaratie despre unde, ce si cum,  pagubasu o sa afle numele nostru ,si poate ca o sa vina sa ne recompenseze pentru fapta noastra.

 

Cu viteza luminii inmultita cu aia a lu Schumacher pe circuitu din Adelaida –sa zicem, ca tot visez io la australia-, Jonas ridica portofelu.

Amîndoi îsi încaleca bicicletele, înreptîndu-se înspre iesirea  parcarii.

 Pîna la ea, se hotarasc sa dea mai intii pe acasa, sa lase brînza pe care, cînd se vor intoarce ei de la politie , o vor gasi in forma de clatite.

 

Scena a treia:

 

Jonas da buzna in bucatarie, arunca cutiile cu brînza pe masa, bîlbîie gîfîit ceva despre politie, portofele, bombe.

 

In curte, Clara calareste bicicleta ei si –o tine pe a lui într-un oarecare echilibru cu piciorul drept si cu mîna stînga; nu stim de ce nu invers, de ce nu altfel, dar nici nu ne intereseaza, bine ca e artistic. Si cu asta, basta..

 

Io las mixerul in pace, ies ca o gazela dupa Jonas care o zbughise afara, si cer c-o voce calda si-un ton întelept lamuriri de la clara.

 

Ea descrie scena (a doua, da?) cu un lux de amanunte redat in film prin flash-backuri cu un Jonas chinuit (si chinuind-o pe sora-sa) de (cu) imagini cu politisti neincrezatori in spusele copiilor, cu copii -de aceea- ajunsi în celula de arest, pagubasi monstruosi caci lipsiti de orice intentie recompensatoare, mama ingrijorata ca de ce întîrzie odraslele atîta.

 Ilustratie muzicala: Beethoven. Cum cu ce? Cu Eroica.

 

io ma lamuresc.

Si zic: sîmbata e doar un politist de servici, portofelu o sa ajunga cel mai devreme luni la pagubas, hai sa cautam cartea de identitate c’acolo e si adresa omului, si-i dam telefon sa vina sa-si ia grija de-acilea.

Scena a patra: cotrobaim, ne miram de colectia de carduri de client –si daca ar avea saptamîna paispe zile, si tot nu stiu cind o avea femeia asta timp si chef sa intre in atitea magazine-, dam telefon, femeia vine si-si ia portofelu (a carei absenta inca n-o remarcase), da Clarei vro cinci euro, ea zice ca lasati, femeia zice ca ba da, ba da, ati merita mai mult da nu mai am decît o hîrtie de 50, ochii lu clara zic pai da-o p’aia, mîna ei ia maruntisu.

Femeia pleaca multumindu-mi mie, ca Clara il cauta de-acu pe jonas prin gradina, unde cauta nici el nu stie ce, numa sa nu asiste la delicata scena a reward-ului. Baiat sensibil, mînca-l-ar mama!

Clara îi da mai putin de jumate din bani pentru ca, fara ea, Jonas nu ar fi luat portofelu.

si-i mai ia inca ceva in putinu ala, pentru efortu depus de ea intru lamurirea lui civica.

El e multumit si-asa.

 

Generic final cu secvente -pe negativ- din episod, pe muzica de “da mama cu biciu-n mine”, in interpretarea Mea. Acustic.

 

Episodu al doilea. Si ultimu. Si mai scurt. Sper.

Scena întîi:

Set: carfur, mai dimineata decît e-acu

Ilustratia muzicala: pentru ea, nu-mi pare rau ca zice americanu ca o sa dispara carfur din belgia

Generic: pai tot ala ca si la episodu întii

and action!:

Io caut gris si ma abtiu sa nu cumpar fainurile pe care numa cind le vad si mi se face pofta de pîine de-aia adevarata, framîntata cu mîna (dupa ce s-a’nvîrtit si kenwood umpic , recunosc!).

Doi pasi mai incolo, clara si jonas se holbeaza la o cutie cu praf de budinca. ofteaza plictsiti.

Discuta.

Discuta din ce in ce mai aprins.

Clara: “mama!”

Io: “nu!”

Clara: “maa-maaa!”

Io: “nu! nu budinca, nu cacaturi! Da?”

Clara: “e o cheie de masina aici pe raft si jonas nu vrea s-o ia s-o duca la casiera.”

Io: “ce marca? A, peugeot? Deci nu-i a noastra. De ce nu vrei jonas sa faci o fapta buna?

Jonas: “…si de unde sa stie casiera a cui e cheia? Si de unde sa stie pagubasu pe cine sa recompenseze, daca i-o dau casierei? Si de unde sa stiu ….a, pot sa ies in parcare, sa vad cine se cauta prin buzunare si injura…si de unde sa stiu ca nu o sa creada omu ala ca i-am furat eu cheia… mai bine o lasam aici, s-o gaseasca altcineva”

Fond muzical: tina turner cu ui dont nid anazar hirau

Io: ideea cu parcarea nu e chiaaar aasa de rea, dar mai simplu e sa o dai casierei…si-apoi, matale-ti e gindu numa la recompense? Cum sa lasi cheia aici? Da cineva din greseala cu sutul in ea si ajunge pe subt raft de unde n-o mai scoate nimeni un an. Pune-te si tu in loc omului ala care nu are cum isi porni masina, ia zi, ti-ar conveni sa fii tu ala si sa nu te ajute nimeni?”

Jonas: “…cheie de rezerva..”

Clara: “mongol, cît sa-ti mai zic ca esti un mongol radical defect?! Numai tu ai fi in stare sa umbli cu cheia de rezerva la tine!! Prinsa în portcheiul cu toate celelate chei, mai mult ca sigur! “

Mie mi-a pierit pofta de pîine.

Io fac iar apel la empatia lui: “ deci: ai pierdut cheia, nu ai cheie de rezerva. Stii ca nu poa sa fie altundeva decît in magazin. Banui ca cineva o s-o gaseasca, întrebi la casiere, cauti tu printre rafturi, si nimic! Cum naibii pornesti mai copile masina? Pune-te in situatia asta, si-ai sa intelegi de ce tre sa te comporti acu ca un om, nu ca un pom!”

Jonas: “ pai leg firele de la contact…ca-n filme!”

Generic final: prim plan cu io, satisfacuta de jumatea de kil de faina de hrisca, de ideea ca clara stie sa dea comenzi/spuna la altu ce si cum tre, de bombaneala lu jonas”..nu stiti de gluma…pfff…pfff…si nici nu vreau budinca. Na!”

 

END ZA OSCAR GAUZ TU….ala de-a avut rabdare sa ajunga acilea.

 

din bucatarie, de unde altundeva

pe vremuri într-un fel mai altfel decît astea de-acum, doar pescarii si multimea riverana amarîta se atingeau de scoici si stridii. vorba -nu stiu daca numai flamanda/(probabil si )olandeza(tema: de  aflat. ), dar, cu siguranta gurmanda- ce zice sa nu manînci scoici in lunile fara R (nu in mai, nu în iunie… si uite-asa, pîna-n septembrie) , se refera la faptul  ca in lunile astea  stimatele moluste  se reproduc(deci, micute) , si confirma totodata alta vorba inteleapta , de data asta de pe meleaguri natale, auzita ori de cîte ori i se parea maica-mii ca facem nazuri la mîncare: „e-he, cînd ti-e foame,  manînci si-un rahat”. banuiesc ca zvonul despre efectul lor afrodisiac tot de catre amarîtii consumatori a fost lansat, scuza pentru natalitatea sporita la ei acasa.   

rahatul nefiind , evident, ala turcesc, ci -îmi place sa presupun- unul despre care nici ea nu banuia ca-l va achizitiona -cîtiva ani mai tîrziu- cu greu , aparut fiind pe piata sub forma de parizer. probabil si in alte forme, dar mie  doar asta mi se parea rahat.  ghearelor si capetelor de pui  le pastrez amintirea revelatiei ca si fara foi de gelatina poti face un aspic perfect (deh, eram si io mica  si nestiutoare), iar de gsutul creierului si-al crestei ce sa mai zic, decît mmmmmmmm. eh, nu chiar asa de mmmmm ca cel de la gainile de la tataie, dar cînd ti-e foame, vorba’ceea… comoara ascunsa-n piciorul de porc mi-a aratat-o taica-meu ( o infima- dupa normele mele de-atunci- bucatica de carne , pe care, astazi, bucatari renumiti o folosesc in feluri nu neaparat traditionale) , tot el mi-a aratat si importanta cozii de vaca, chiar si atunci cind e lipsita vaca.

dar ah, am deviat. problema era cu scoicile, de fapt cu comertul, de fapt cu obiceiul lui de a creea mai multe sezoane decît poate suporta omul, de fapt cu tamtamul  -cu iz de întimpinare în Coreea a geniului din Carpati- cu care scoicile – care, deci,  s-ar culege abia din toamna- sînt aduse  acum pe piata.

slaba cum sînt (la figurat, la figurat!), înfometata, deci dispusa sa manînc pîna si ce zicea maica-mea, m-am lasat amagita de cîntul ademenitor al reclamei. si bine am facut!  asa cum nu se vede in fotografie-din cauza de aburi de vin alb si apa lasata din scoici si din sfînta treime a prazului, telinei si cepei ( absolut necesara cînd le prepari natur)- am avut scoici maaari si buuune!  de care o sa -mi amintesc pîna-n septembrie -ncolo, ca pîna atunci îmi bag doape de ceara-n urechi. p’ale mele tocmai le-am dat orelistului.

acum, dovada ca zeii bucatariei-mi sint favorabili: n-am avut lapte de la tarani, am folosit degresat din magazin. n-am avut smîntina cu 40% grasime, am folosit-o pe cea cu 20%, care ar fi trebuit sa ajunga sos la coltunasii cu brînza. am avut 50 de grame mai putina ciocolata decît spunea reteta, si doar vreo zece grame de cacao in cutia pe care eu o stiam plina, dar la fundul careia ajunsese jonas . la îndemnul clarei, el fiind deci specialist in facere de cacao cu lapte, iar ea in bere. n-am avut chef, dar m-am apucat de facut  ca ma dadeau ouale afara din casa si starea de depresie (ce se accentua dupa alta fiecare incercare de a gasi totusi inghetata in congelator)  a colocatarilor  . ei bine,  a iesit cea mai gustoasa si reusita înghetata de ciocolata pe care am facut-o vreodata. motiv de portie dubla. dar nu cu clatita, ca nu-mi place, asta-i obiceiul pagin al colocatarului. sosul este un caramel cu suc de portocala

coltunasii cu brînza, totusi in comapnia sosului cu smîntina. alta, si mai degresata (din motive de trimis la magazin persoana care nu se uita decît lla literele mari ). noroc cu patrunjelul, rucola si chestia pe  care francezii o cer in piata drept ciboulette ( în parti egale), au dat smîntînii ce nu avea:gust . 

  

au mai fost si alte alea, dar atit pe ziua de azi. deci, bezele! (desi nu-mi plac nici la propriu, nici la figurat, dar asa mi-a zis mi ecineva: nu esti, dar macar fa pe dulcea) 

 

muieti ti-s posmagii

ploua, da nu din cauza asta nu bat cei doi tovarasi de nazbîtii mingea afara, ci penca-i iarba prea inalta. de-aia’ l urasc azi complex pe gradinaru care nu si-a facut datoria la timp

! as vrea sa po sa oparesc rosiile fara s’aud mobilele miscîndu-se’n dormitoru lu Jonas, sa tai ceapa in ritmu meu si nu al tropaielilor pe scara, sa aud ce zic aia la radiou din buctarie si nu ce oracaie nu stiu ce grup din cd-u din dormitoru Clarei, sa tai patrunjelu si rucola fara sa-mi treaca pîn minte ca asa as taia picioarele alea care’au lasat noroi în urma pîna în baie, sa bat ouale fara a simti dorinta de-a bate mai departe, tot ce-mi iese-n cale…

totusi, aim hepi!

starea mamei lui Miguel este foarte buna, a bebelusului la fel, deeeci, astazi, pe la sase-sapte, vin acasa, deeeeci, tot astazi va trebui sa faca si Miguel acelasi lucru !!! nu merita o veste ca asta sa sezi o juma de ora p’o omleta, cind altii o gatesc in o juma de minut? parerea mea e ca da!

o cheama „muieti ti-s posmagii” , si’a fost inspirata de resturile de pîine pe care nu voiam sa le dau la gaini. ce-am facut :

am prajit cubulete de brînza halloumi , peste am pus frunze de ceapa , apoi bucati de pîine (neagra, cu nuci. ciabatta ar merge mai bine, da daca nu e, nu e!), la urma de tot patrunjel si rucolla fin tocate, ca sa nu aud monstrii facind nazuri. paralel am copt trei omlete in care am pus doar cîteva picaturi de sos worcestershire. pe la jumatea drumului rata cam asa

iar la final, asa:

problema cu iarba, însa , ramîne. cum sa-l conving pe gradinar sa tunda iarba la timp? sa-i spun ” nu tu iarba tunsa, nu tu sex!”? sau:” nu o tunzi tu, o tund io!”?  sa ma mut la bloc? orice idee e binevenita, mersi davans.

 

if…

…de vineri încolo nu mai apar p’acilea, sînt la centru de dezintoxicare alcoolica si nu numa, in gaura de sarpe, in lumea mare, la dracu, sau nu mai stiu nici io unde poa s-ajunga cineva care, de trei zile-ncoace si pentru înca urmatoarele trei , face efortu sa tina sub aripa-i ocrotitoare, pe linga aia obtinuti din vina proprie, înca un monstrisor, pe Miguel adica.

care Miguel, proaspat devenit frate, din motive pe care si io si parintii lui le cunosc, nu poa sa seada singur acasa cit e mama la spital si tata la munca. ‘tu-i sistemu lui eficient din primariile olandeze care face ca abia devenitii tatici sa primeasca numa doo zile libere de la munca!! altu decît aci, unde o saptamîna-ntreaga au tatii liber, iar uneori, si-atîta-i chiar prea putin, ca ba nu e birou cu evidenta populatiei deschis, ba-i deschis da nu e functionaru, ba-i cafeneaua deschisa pîn’la patru dimineata… ‘tu-i somaju lu somaju, lu somaju belgian si portughez, care-i face pa oameni sa treaca granita sa munceasca sub jugu olandez!

acu de cojocu celor trei diavoli (Jonas si Miguel, adica) mi-e prea subtirel: i-am prins la curatat de fasole,

 si-i mai prind azi la facut de paste fainoase – da, imi asum riscu sa las bucataria sa-mi arate ca o statiune de ski in plin sezon cu ninsori abundente; cucuiu din capu lu Miguel si vinataia de pe picioru lu Jonas , capatate dupa interminabile partide de karate si box, îsi vor putea trage sufletu în timpu acestei activitati oricum mai creativa decît pps-u , compiuteru , plei steishanu si gheimboiu)

da cum ziceam, nici cit o ciupitura de furnica nu simt ei acele mele : luni au cautat comori in lanu de porumb de vizavi ( propitaru a constatat ieri ca un tornado, sau yeti, i-a’ncalcat productia. partial, da viguros.), in spital au alergat pe coridoare de-a iesit o asistenta care ma-ntreaba ai cui or fi neastimparatii astia, si io zic nu stiu, da cre ca unu ca asta sa ai, si-ti ajunge pentru cinci sisteme nervoase distruse; in magazin – ca’n drum spre casa am intrat sa cumpar fructe si alte alea (ca mînca ca spartii, de, ca orice monstru’n crestere), s-au pitit dupa o gramada de ambalaje, si-au iesit de-acolo sa ma sperie pa mine si pa clara, da nu eram noi alea care treceam po’acolo, ca ne-o luase inainte o bunica c’o nepoata si cu mama nepoatei. ca urmare, aia mica a facut instantaneu in pamper, iar dupa felu cum urla , io zic ca nu-si mai revine prea curind ; batrinica a sarit -c’ o suplete nebanuibila pentr’o coafura tipica si pantofi ortopedici- cît colo, gata sa se cocoate pe congelator, iar mama nu stiu ce-a facut sau ce-a zis, ca mie toma-mi trebuia urgent niste brînza, parca, asa c-am facut stinga’mprejur , cu doar un gind in minte: sa leg de mîini si de picioare cuplu infernal… sa le pun -poate- si calus…. sa-l plasez pe unu-n pivnita, si p’altu’ pod…. cu televizoru deschis pe ARTE, varianta franceza…idei, cu duiumu. si înca nu-i cerusem parerea Clarei!

azi n-au mai intrat in porumb. s-au dus mai incolosa, in livada cu mere. necoapte, ovcors. de unde, durere de burta acu.

ghinionu naibii, cind îi zisei lu Miguel sa -l sune pe tat’su sa-i ceara sa-l ia si pe el cind s-o duce in vizita la spital, omu ajunsese deja acolo!

asa ca, if vineri totusi o sa apar p’acilea, nu cre ca voi mai fi om, mai san!

later edit: arozate cu citeva picaturi de rosso di valachia(feteasca neagra, pinot noir, merlot) – care cica n’ar  merge cu paste si creveti! aiurea! daca tre sa mearga, mergeeeeee…- puterile-mi si memoria s-au inviorat, asa ca  na poza cu pastele la care’ a ajutat baitu lu mama  frumos si destept si cuminte si ascultator! si nici n-a trebuit sa-l strig decit de trei ori.