RSS

Arhive pe categorii: vacanta

mic dicţionar ungaro-olandez

apărut la editura sic transit gloria mundi

editie nerevazuta, adaugita c’o tamaceala’n româneste faptuita de catre moa , ca sa zic si io ceva, pai nu?

autorul  – Jonasu lu mama

care autor aduce multumiri orasului Gyor, si in special colectivului de nevoluntari care au participat la alcatuirea acestei culegeri: baba din gara, mosu din fata postei, roacarii de pe trotoaru din fata bombei alea de club, perechea în alb de pe straduta de linga biserica aia galbena, tata cu copilu-n carut, soferu de taxi , familia cu copii grasi si uriti de pe podu ala bej, casiera de la shell.

far de ei,  puteam io sa umblu mult si bine’n  tricau cu mînica scurta, cu mînile’nclestate p’o coala  de cîrtie cu adresa hotelului, sara pa la ceasu opt si unspe grade si la umbra si’n lumina lunii, ca umblam dijeaba. ca si cu ei, di fapt, da daca tot nu  gaseam  hotelu, macar ne-aleseram cu’n dicsioner  .

nota editorului: editia e incompleta pin pa la’nceputu lu august,  cind autoru si-a propus sa cerceteze mai profund daca joszi si pista stie sa zica si alceva decit  nem te dom, nem te dom, nem te dom (sau cum zicea ei acolosa, si cum s-o fi scriidara asa ceva)

no c-a sosit vremea lecturarii ( pa care colectivu de redactie v-o doreste nu pîntre rînduri):

nem te dom = ben te dom (citeşte ben tă dom) = sînt prea prost

cum ziceam, se poa ca va  urma. hai pa!

 
4 comentarii

Scris de pe iulie 28, 2009 în vacanta

 

intimerariu culinar (II)

capitolu „à la recherche du fromage perdu”, in care e vorba de  reîntilnirea la domiciliu personal cu tartifleta

o sa surprinda probablement, da io nu vin cu poze din vacanta, ci cu alimente. dupa tartifleta cu cirnat Mortadeau fiert in vin rosu (cu care bunicul -garson ramîne pe veci asociat in amintirile mele) , alegerea a fost usor de facut, mai ales ca , indrumata de Gérard si Patricia, am gasit drumu cel bun la  cooperativa prin care micii producatori din regiune îsi etaleaza traditia.

si uite-asa, intr-o seara geroasa de august , la vro doua saptamîni dupa fericita descoperire din satucul jurasian pe care nici cu si nici fara gps nu cred c-o sa-l mai gasesc, am facut focu’n cuptor nu numa ca sa-ncalzesc suplimentar oasele amicilor târgovisteni în sfîrsit aterizati acilea, ci si intru exemplificarea  à ma manière  a impresiilor de vacanta, pozele fiind deja vazute si revazute.

mai, mare lucru nu e tartifleta asta, fierbi cartofii, lasi cirnatul sa -i susure vinu fierbinte-n urechi vro patruj de minute, tai ceapa grosolan si-o rumenesti in putintel ulei, apoi  amesteci toate astea (cartofii si cirnatul taiati în cubulete )impreuna cu brinza cancoillotte intr-un vas termorezistent , iar deasupra pui brinza tartiflette, zic ei acceptind cu bucurie o a doua portie, dar daca ai tot ce-i tre, e buna rau. imi dai voie sa razui tava?

ajuns la nivelu asta al relatarii, simtu-mi poietic (care se exicta -pare-se- chiar si numa la achizitionarea a niste sticle -cu vino verde-, ca de destupat  n-am mai destupat de’o vreme vruna) se simte capabil si dator    de-o marturisire:

tartifleta mea iubita

recunosc aci spasita:

te-am tradat! si nu e bine

da doru de tine -a fo mai mare si mai tare  decit mine.

inainte de marturisirea asta s-ar fi impus poate descrierea momentului cind, in Lille, nelasindu-ma convinsa ca parcarea se afla la dreapta, am luat-o la stinga. unde nici urma de parcare, da un magazin plin de fromajuri care mai de care. printre care, nu-i asa?, ba-i asaaaa!, cancaillotte si tartifleeeeeette! fara cirnat mortadeau, insa, momentu poate fi pastrat in tacere.

o sa mai ploua mult pîn o fi sa se deschida  piata de Craciun din Liège( unde tin si frantuji dughene, si-acu doi ani, tulburata de oferta bogata in calvados, cidru, clatite bretone, cirnati de magar/cu lavanda/cu trufe/cu alune/de mistret, cit pe ce sa nu-l observ pe necesaru  mortadeau, brinzeturile avindu-le deja achizitionate), asa c’ am decis intr-o buna zi de ieri-alaltaieri sa fac cum oi face si sa scap frigiderul de mirosul atit de specific al brinzei tartiflette, si brinza cancoillotte din corsajul  ambalajului, si sa folosesc -o, blasfemie!- un cirnat olandez din Gelderland drept inlocuitor al sublimului mortadeau.

acest cirnat e -ca toate bucatele olandeze, amonavi- foarte bun cind iti este foarte, foarte si iar foarte foame. dar o tartifleta vegetariana ar fi si mai grava pentru comeseni decit folosirea cirnatului, asa ca decizia a fost rapid luata. 

 si-am ajuns si finalu capitolului, care  e cu poze, comme d’habitude

dscn2437(nu mai tre fiert pen ca e deja fiert si injectat cu fum sintetic, se impune deci mare atentie la durata si intensitatea tratamentului termic)

dscn2436 

mare brînza!

 dscn2439

avant:

dscn2441 

après: dscn24421

si’n finalu de dinaintea finalului:

dscn2443

et c’est fini la comédie. viv la chiuizin francolandez!

 
Un comentariu

Scris de pe noiembrie 18, 2008 în 1, nici blog fara pîine, vacanta

 

intimerariu culinar

capitolu „à la recherche du fromage inconnu”

 mai mult –de fapt altfel, da la urma urmei, cum ar veni,  tot mai mult- decit o biserica de-a lu Le Corbusier, undeva sus p’ un deal/ cetatea besançoneza/miile-e, mii! exagereaza  frantuzu– de lacuri/etîcîurile mai mult sau mai putin culturalo-turistice, brînza Morbier, le vin de paille si la tartiflette  au fost elementele  decisive – acu vro trei ani-  in alegerea destinatiei de vacanta. o sfinta treime total necunoscuta mie, al carei spirit avea sa ma’mbogateaca -cu siguranta- cel putin  material.   

adevaru, deci,  e ca -pur moa-aspectu cu mîncarea e   la fel de importatnt  daca nu mai important , e nu chiar mai important, doar altfel important, dar foarte importatnt, deci, cum ar veni, la fel de mai important ca si celeleate de care se tine seama in organizarea vacantei. 

din varii cauze ce po s’aiba de-a face cu portofelu meu sau  al bucatarului (în Narbonne legumele erau de la conserva din Aldi, desi vizavi de deloc ieftinu restaurant era ditai piata cu minunatii frumos colorate de catre însusi maestrul  Soare Mediteranean ), sau cu de naiba’nteleasa fixatie pentru papanasi si (de obicei pseudo)tiramisu a bucatarului din mai toata România, nu po sa-l numesc  culinar pe acest aspect decît in titlu postarii asteia. tant pis pentru el, iar pentru cei care ‘ncaleca motoru wordpress in cautare de „vacante intelectuale”(!) las loc aci de oftat compatimitor …………………. gata, v-ati usurat? io’ncerc sa-mi fac vacantele indestulatoare, daca intelegeti ce vreau pentru ca sa spui. da’ si daca nu intelegeti. iar papanasii, de cele mai multe ori, tre pusi pe ghilotina. punct.

o casuta – gîte pur le conesior- intr-un satuc cam uitat de lume din   cantonu Rioz,departamentu Haute- Saône,  regiunea Franche-Comté, mi s-a parut, deci,  locu ideal de-a amplasa calabalîcu bazei de cercetare: maxim doua  ore de rulat  pîn la locu descoperirilor , ce-si poate dori mai mult un mîncacios? poate o gazda sympa?… am avut! Gérard -full-time agricultor-primar-politist -pompier(anfen, politist si pompier doar in scripte full-time, en réalité doar cind era cazu) si ai lui au fost de sa-i manînci pe pîne, nu alta! nu i-am mîncat, m-am rezumat -vorba vine- la planificata brînza cu cenusa (Morbier) si alte detalii din astea prevazute au ba, dintre care  voi aminti  acu la tartiflette.

dup’o vizita consistenta ‘n nu mai stiu ce castel si muzeu, hotarim sa dam pe loc repaus gps-ului si sa ne’ntoarcem la baza evitind drumu pe care noi, Hansel si Gretel redivivus, lasasem în urma  gazele de esapament. si ale masinii, deci, desi ea nu mîncase cu o seara in urma din supa oz onion facuta din septe feluri de ceapa , si servita c-o distinctie pe care o banuiesc tipica pentru les françaises, de catre Patricia, sotia lui Gérard.

neinspirata idee, am crezut noi intr-un tirziu cînd, satui de trecerea’n revista a septelului si culturilor de floarea soarelui , ne-am prabusit lihniti de oboseala si foame -mai ales- in scaunele schioape de pe terasa restoului ivit brusc de dupa coltul mijlocului lui nowhere.

la fel ca si cea de a ne opri acolo, am crezut noi dupa ce-am aflat de la chelner – care, desi se misca mai ceva decit argintu viu, ducea’n spate virsta a cel putin troa gran per ansamblî- chil niapa de menu, da daca deziram sa mincam, el o s’aduca sup ozonion (nu mi s-a parut, stratu de ozon a rasuflat linistit cind noi in cor am rostit un non mersi hotarit), sau un blablabla o leghium, sau o tartiflette…tartiflette? olala, pai daca n-ai mincat tartiflet e ca si cum n-ai fost p’acilea, incerc io , convinsa de rubrica quoi manger din catalogu turistic, sa-mi conving colocataru flamand, flamînd si cam cu curu’n sus din lipsa de tigari.

dez aleman, intreaba bunicu-garson auzindu-mi ciripeala; me non, mai grav, io românca si el fumator, zic io, si ne crestem corciturile an beljic, da pe granita cu les pays- bas. sinteti primii de pîn locurile alea pe care am onoarea sa-i intimpin acilea, zice bunicu. cred si io, ma gindesc io, da nu zic nimic pen ca salivez deja abundent la auzu formulei magice pe deplin respectate in realizarea tartifletei: cîrnat Mortadeau ( bucati mari de carne bine indesate in matul afumat putintel), brinza cancoillotte si brinza tartiflette.

fin du chapitre

urmeaza cel in care pornesc à la recherche du fromage perdu

a bianto

si’o poza dscn1065din Lille

 
Un comentariu

Scris de pe noiembrie 16, 2008 în 1, nici blog fara pîine, vacanta

 

gata cu vacanta!

am umblat pe strazi

 (LILLE- tot cautind cazare pe net, cind am ajuns acolo cunosteam deja toate numele strazilor din centrul istoric! oras mare si frumos, dar la capitolul mîncare il se passe quelque chose de misérable , de la o vreme, in Francia, deci si in Lille: nu tu un boulanger adevarat, nu tu un restaurant nemichelenizat unde mazarea se scoate din teci si nu din congelator. )

 (IEPER – YPRES, in vestul îndepartat al Belgiei. centru economic important pe vremea nu mai stiu caruia dintre Ludovici, facut praf si pulbere in primul razboi mondial, reconstruit dupa documente sau in combinatie cu arhitectura moderna,

ca aici:

oras frumos in felul lui, plin pîna la refuz de turisti britanici, acum aflat sub stapînirea regelui automobil:

 n-am vazut straduta, cit de ingusta, sa nu aiba parcari macar pe un sens. dar n-am vazut nici parcari subterane,deci  de-aia)

(NIJMEGEN -cel mai vechi oras olandez)

( A BRIDGE TO FAR -podul cu batalia pentru Arnhem. podul cu filmul)

am umblat prin nisip

(OOSTENDE – 16 august, 25 de grade . oh, pardon, e invers: 25 ugust, 16°C)

am umblat prin cimitire

(TYNE COT – cel mai mare dintre multele cimitire din cel mai vestic colt de  Belgie:12 000 de soldati din Commonwealth! merita un articol aparte, vizita acolo mi-a dat aceeasi senzatie pe care am avut-o la Auschwitz)

am umblat  prin paduri

am umblat prin cîrciumi

(nau picciahr)

si prin piete

 

dar acum e vremea sa ne intoarcem la o(l)itele noastre.

si sa facem un meniu pe baza de mere.

începem cu supa de mere cu telina:  simpla ca si felul doi (gratin de praz si mere cu gorgonzola), putin laborioasa  ca si desertul(crumble -evident – de mere)

SUPA- un cartof, doua mere si o telina ajunsa la ideala greutate de 500 de grame se dau prin razatoarea mare. se lasa sa asude in putin ulei, apoi se se fierb cam 20 de minute intr-un litru de zeama de legume. se paseaza, apoi se potriveste de gust cu sare, piper , un praf de chimen si smîntina. daca nu mai putem de-atita simt estetic, se orneaza cu coji de mere taiate fideluta si prajite scurt si hotarit in foarte putin ulei. aca nu, se consuma asa, neîmpopotonata.

GRATIN de mere si praz- (pentru vegetarieni(patru) se serveste  cu cartofi sau orez. pentru noi astialantii, cu cartofi si o bucata buna de porc)

– partea alba a prazului se taie in felii( 500 g), apoi se fierbe in apa sarata pret de doua minute. se scurge bine. (partea cu frunzele am folosit-o la zeama de legume, impreuna cu  ceapa, morcov, telina si bouquet garni)

merele (trei) se taie in patru, se curata de coaja, se taie felii subtirele, se amesteca cu prazul bine scurs. 

– merele si prazul – potrivite de sare si piper si aromate cu frunzulite de cimbru- se depun intr-un vas uns cu unt. se adauga pe marginea vasului o suta de mililitri de smîntina , iar deasupra se farimiteaza o suta de grame de gorgonzola. mai trebuie doar sa adaugam o lingura -doua de migdale feliate si  trei- patru  de  seminte de pin, dovleac sau floarea soarelui ( sau toate la un loc), si e gata si felul principal.

ah, bineinteles ca trebuie bagat la cuptor, la cam 180°C, pentru vreo 35 de minute, altfel nu va arata asa

iar pe farfurie asa

a fost simplu pîna aici? a fost, pai io ce-am zis?!

pregatirea crumble-ului dureza mai putin decit ii trebuie gratinului sa seada in cuptor, asa ca cine vrea poate sa ia o mica pauza. da’ mica, ca io m-apuc deja de

CRUMBLE- 175 g de faina se amesteca cu 100 g zahar si pudra de scortisoara(nu prea multa, ca mai punem si in mere). se masoara o suta de grame de unt(re-ce), dupa care se ajunge la partea cea mai placuta ( anfen, mie cel putin imi place sa-mi bag mîinile’n castroane. in alte parti, imi mai bag si picioarele, cîteodata) : amestecarea ingredientelor cu virful degetelor.  intentia e sa obtinem o compozitie firmituroasa dar nu prea fina, deci lucram repede

pîna curatam cele patru mere, pina le taiem in felii subtiri, pîna le amestecam cu sase linguri de zahar brun, doua de zeama de lamîie , o suta de grame de stafide (spalate in apa fierbinte, scurse si uscate)  si sortisoara(nu prea multa, am pus si in compozitia de aluat, remeber?), punem compozitia de crumble în frigider.

odata scos gratinul din cuptor, scoatem si crumble-ul din frigider si punem termostatul pe 200°C. merele si toate cele le punem intr-un vas  , apoi punem tot ce-i crumble deasupra. presam usor cu mîna deasupra , bagam vasul in cuptor pentru vreo 25′ (timpii sint daor indicatie, ei sint mereu variabili, in functie de cuptor. mai putin de 25′ nu prea-i bine s astea desertul acolo, mai mult e foarte posibil: totul e sa fie rumenit crumble-ul. sau gratinul. sau ce-o fi. nu?)

in astea aproximativ 25 de minute avem timp sa ne mîncam supa si gratinul, si sa ne gindim daca’nnobilam crumble-ul de mere cu inghetata.  sau cu frisca.

deci, cu frisca (batuta pe trei sferturi, nu teapana)

si gata cu merele. cu cele din pomul nostru, adica. mîine culeg pere.

 
2 comentarii

Scris de pe septembrie 4, 2008 în nici blog fara pîine, vacanta

 

flyminator

vineri, pe la asfintit, dupa o saptamina de absenta, a rasarit soarele dintre nori.

meteorologu de servici a zis ca sîmbata o sa avem vara, deci ,  time to change toate planurile: copiii nu mai inchiriaza film, eu nu ma mai gindesc ce nu face pete si nu lasa firimituri cînd mînci in fata televizorului, colocataru nu mai trebuie sa stearga prafu’n sufragerie, hai sa  fac(em) gratar! de trei ori ura! (din partea-mi, doar o data, da o URA d’aia crunta)

duminica dimineta: molfaitu croasantelor cu dulceata de mere si kiwi (io, ca ceilanti asorteaza -intru oripilarea (probablement )oricarui frantuz peoti-dejeonant- cascavaluri, carnuri si ciocolate. chiar si toate la un loc, ca doar gusturile nu le crezi, le cercetezi, iar stiinta cere sacrificii. „mama, vrei o’mbucatura?/ „nu, mersi, cred ca-i bun”/ „crezi c’o sa placa gainilor?”/”…vom cerceta”  ) e des intrerupt de strigatu de lupta al cavalerului jonas za concueror, zis si flyminator, in juru caruia, desi cica s-ar fi dusuit ieri dupa meci, roiesc hoardele  de muste care i-au  patruns teritoriu ieri, in vînzoleala alaiului aniversatei domnite clara.

(care alai:

 la ora doua a primit pateuri cu brinza. doar cîte trei pe persoana, ca -mi trebuiau oua si pentru tiramisu. i-am subestimat apetitu, vro cinci-sase sa fi fost, ar fi fost mai bine!

la ora patru: gogosi pripite. reteta x cinci ori ( deci: 1kg(nu litru) de iaurt, cinci oua, 750g faina(si-umpic de praf de copt, sare si coaja de lamîie) . au mai ramas trei gogosi.

la ora sapte: gratar cu pui, costita, creveti, tarta de orez, tzatzikis din castraveti e la magazin -nu mai fac niciodata! pacat de iaurtul grecesc, smîntina acra si usturoiul adus de la locul lui din Franta-, rosii, conopida din gradina, pîine, unt cu verdeturi. a ramas carne si pîine pentru azi, mîine, poimîine.

la ora noua: tiramisu. pe la unspe fara ceva: tarta cu capsuni. cumparata, ca io nu mi-s nigela lawson.

pe la unspe: bezeleeeeee!  ne vedem la anu!

si-am baut o bere.)  

inarmat cu un plici clasic si altu pe baterii- pliciu, mai ales asta cu baterii

,  e à mon avis ( acu’n plin sezon, ca se’ntimpla sa mi-o schimb odata cu timpu), pe linga pîinea feliata si batutu apei in piua,  una dintre inventiilesi inovatiile  fara de care progresu si pacea lumii  n-ar mai fi fost ce e-  flyminator trimite pe lumea cealanta, cu ajutoru electropliciului,  musca abia asezata pe bratu bucatii din care-i el bucatica rupta. anfen, in unele privinte.

sub micu soc, jumatea de croasant din mîna bratului cu musca, cade. stratu generos de unt, gouda si dulceata de cirese(le  de anul trecut) de pe cealalta jumatate de croasant  aluneca nemestecat in gura la care mina bratului cu musca duce cu zel m(da…)icu dejun.

posibil ca tot de la micu soc, se activeaza  memoria posesorului mîinii cu bratu cu  musca si a altor componente – evident responsabile de  posibilitatea unor asemenea faze – despre care nu vorbesc la masa. si’ncearca sa descrie  un fel de matura  cu coada lunga, tinuta dupa usa din bucatarie, cu care bunica lui alunga mustele. aa, pai stiu despre ce e vorba,  mamuta si mamaie  aveau si ele cite un flomostoc din asta.

nu c-ar subaprecia eficienta si placerea vizionarii artificiilor

 

care’nsotesc dansului mortii pe care mustele -l  executa pe sirmele electropliciului, da ca un adevarat cavaler ce-i,  jonas za concueror e sensibil la traditiile strabune,  eci însfaca tot ce e stergar muradar au curat in bucatarie -vro sapte-opt, dupa petrecerea aproape  ca’n povesti de ieri-  si face elice din ele.  pe dorinta de zbor a firimiturilor de croasant n-a contat, întîi îi scapa un ups, abia dup’aia rîde. ele insa n-au ratat ocazia. scurt le fu zboru, pîna sub masa, da’ domnita clara e oricum în al noualea cer: mission accomplie fara pic de efort! doar sa mai dea frumos din gene si o sa puna papa untu si restu’n frigider. la vita e bella daca stii cum s-o iei.

odata rezolvata problema croasantelor, clara se retrage-n al sau iatac (sa se prepare pentru dus -însotita de pauline si gitte-  vro 40 de km mai incolo gratis la cinema, cu biletu primt cadou; biletu e gratis, e primit si cadou, e deci dublu gratis, ce conteaza ca tre sa faci optzeci de km cu masina , fetele tre sa se cultive!! ) , colocataru surfeaza pe valurile netului,   io ies sa-mi beau cafeaua afara. doar  jonas continua lupta cu inamicu musca.

if iu dont gau auei, ail chil iuuu, striga flymineitoru mamii din usa bucatariei. sa vezi si sa nu crezi, musca chiar a iesit afara! za chitschen iz mai teritori, iu mast gau, gau, gaaauuu! iii-haaaa!! ai smel blud, ai uant tu drinc ior bluuud, iii-haaaa!! ha!

prin gardu viu, vecina baga capu si ma-ntreaba -in loc sa-mi spuna ca vrea sa faca plaja in liniste- daca s-a intimplat ceva.

ii zic nu, e doar jonas care repeta pentru un nou film: razboiu mustelor. 

cer cavalerului sa umble la sonor, da el e’n maxima turatie acuma asa ca -mi beau mai departe cafeaua. nu in liniste, da linistita. e si asta ceva. 

mîine e la rentrée. moa -totusi- not hapi.

 
3 comentarii

Scris de pe august 31, 2008 în vacanta

 

despre fel si fel de supermani

cînd nu sedeau cu gurile cascate sau nu se wow!-oleau, comentatorii postului teve pe care am vazut ceremonia de deschidere a JO mai ingaimau cite ceva despre politica „un copil” si alte chinezisme. m-au enervat. mai taceti mai astia, le-am zis, asta e de departe -pai nu?- cel mai reusit spectacol, vestici ofticati ce sineti!

citeva zile mai tirziu aflu ca o parte din artificii de fapt nu a fost desi am vazut-o, ca frumusetea aia de copila cîntatoare e de fapt un geniu al play-back-ului de la care spritney bears-urile show-bizz-ului nord-sud-est-vestic au mult si bine de invavat, ca Phelps ar fi de fapt clon (puteau macar sa-i puna alte urechi).

oare medalia de aur o fi din aur (anfen, aurita), sau d in plastic, ca inelusele si coronitele lui barbie ?

vom afla cind i-or decerna-o lui Nadal , ghidusu asta care are obiceiu sa-si infinga dintii’n trofee. sper pentru el sa fie din plastic, n-as vrea sa-l vad stirb, desi mi-ar placea de el chiar si-asa.

la radio, un reporter intreaba atletii georgieni daca au luat in considerare varianta abandonarii jocurilor ( da, dar presedintele le-a zis ca are tara acu si mai dihai nevoie de medalii). sa fi fost io atlet georgian, i-as fi zis hai sictir, belgianule, du-te mai bine si’ntreaba-l pe’al tau jacques rogge de ce nu zice sa se opreasca tunurile? macar asa, din spirit olimpic.

clara catre jonas: daca trimit o poza cu tine in Irak, or sa-si dea seama oamenii de-acolo ca exista lucruri mai grave decit razboiul. jonas: iu chent taci mi, aim superman

 
2 comentarii

Scris de pe august 14, 2008 în vacanta

 

if…

…de vineri încolo nu mai apar p’acilea, sînt la centru de dezintoxicare alcoolica si nu numa, in gaura de sarpe, in lumea mare, la dracu, sau nu mai stiu nici io unde poa s-ajunga cineva care, de trei zile-ncoace si pentru înca urmatoarele trei , face efortu sa tina sub aripa-i ocrotitoare, pe linga aia obtinuti din vina proprie, înca un monstrisor, pe Miguel adica.

care Miguel, proaspat devenit frate, din motive pe care si io si parintii lui le cunosc, nu poa sa seada singur acasa cit e mama la spital si tata la munca. ‘tu-i sistemu lui eficient din primariile olandeze care face ca abia devenitii tatici sa primeasca numa doo zile libere de la munca!! altu decît aci, unde o saptamîna-ntreaga au tatii liber, iar uneori, si-atîta-i chiar prea putin, ca ba nu e birou cu evidenta populatiei deschis, ba-i deschis da nu e functionaru, ba-i cafeneaua deschisa pîn’la patru dimineata… ‘tu-i somaju lu somaju, lu somaju belgian si portughez, care-i face pa oameni sa treaca granita sa munceasca sub jugu olandez!

acu de cojocu celor trei diavoli (Jonas si Miguel, adica) mi-e prea subtirel: i-am prins la curatat de fasole,

 si-i mai prind azi la facut de paste fainoase – da, imi asum riscu sa las bucataria sa-mi arate ca o statiune de ski in plin sezon cu ninsori abundente; cucuiu din capu lu Miguel si vinataia de pe picioru lu Jonas , capatate dupa interminabile partide de karate si box, îsi vor putea trage sufletu în timpu acestei activitati oricum mai creativa decît pps-u , compiuteru , plei steishanu si gheimboiu)

da cum ziceam, nici cit o ciupitura de furnica nu simt ei acele mele : luni au cautat comori in lanu de porumb de vizavi ( propitaru a constatat ieri ca un tornado, sau yeti, i-a’ncalcat productia. partial, da viguros.), in spital au alergat pe coridoare de-a iesit o asistenta care ma-ntreaba ai cui or fi neastimparatii astia, si io zic nu stiu, da cre ca unu ca asta sa ai, si-ti ajunge pentru cinci sisteme nervoase distruse; in magazin – ca’n drum spre casa am intrat sa cumpar fructe si alte alea (ca mînca ca spartii, de, ca orice monstru’n crestere), s-au pitit dupa o gramada de ambalaje, si-au iesit de-acolo sa ma sperie pa mine si pa clara, da nu eram noi alea care treceam po’acolo, ca ne-o luase inainte o bunica c’o nepoata si cu mama nepoatei. ca urmare, aia mica a facut instantaneu in pamper, iar dupa felu cum urla , io zic ca nu-si mai revine prea curind ; batrinica a sarit -c’ o suplete nebanuibila pentr’o coafura tipica si pantofi ortopedici- cît colo, gata sa se cocoate pe congelator, iar mama nu stiu ce-a facut sau ce-a zis, ca mie toma-mi trebuia urgent niste brînza, parca, asa c-am facut stinga’mprejur , cu doar un gind in minte: sa leg de mîini si de picioare cuplu infernal… sa le pun -poate- si calus…. sa-l plasez pe unu-n pivnita, si p’altu’ pod…. cu televizoru deschis pe ARTE, varianta franceza…idei, cu duiumu. si înca nu-i cerusem parerea Clarei!

azi n-au mai intrat in porumb. s-au dus mai incolosa, in livada cu mere. necoapte, ovcors. de unde, durere de burta acu.

ghinionu naibii, cind îi zisei lu Miguel sa -l sune pe tat’su sa-i ceara sa-l ia si pe el cind s-o duce in vizita la spital, omu ajunsese deja acolo!

asa ca, if vineri totusi o sa apar p’acilea, nu cre ca voi mai fi om, mai san!

later edit: arozate cu citeva picaturi de rosso di valachia(feteasca neagra, pinot noir, merlot) – care cica n’ar  merge cu paste si creveti! aiurea! daca tre sa mearga, mergeeeeee…- puterile-mi si memoria s-au inviorat, asa ca  na poza cu pastele la care’ a ajutat baitu lu mama  frumos si destept si cuminte si ascultator! si nici n-a trebuit sa-l strig decit de trei ori.

 

maci adu abaut nasin end an rabit

cît vezi cu ochii, cer senin, impanat cu norisori pufosi care-si pierd , parca amuzati, formele -pare-se inspirate de capitolul „deserturi” al unei carti de bucate- ajunnse sub gheara jucausa a vintului care face-n vîntureala lui   soarele suportabil. e, nu-i el  chiar arzator, da dupa o saptamîna de absenta, chiar si-asa , timid cum e, pe piele se simte ca jarul gratarului pe care am crezut-previzibil gresit, da te pui cu mine?!-  ca se pot întoarce cotletele facind uz doar de batatoritele-mi mîini) .

 

exact -si numai- deasupra brazdei cu fasole pastai, insa, atmosfera e apasatoare: in gurile odrasleor tuna bombaneli autocompatimitoare (” pfff, e clar: supa de fasole, salata de fasole, mîncare de fasole…fasole, fasole, fasole! cine-o mai fi inventat asa ceva?!”/ cu siguranta, domnu Fasole!”/”pfff, macar de ar purta alt nume, mi se face rau  numa cind aud cuvintu asta, daramite sa mai si maninc…sau sa le vad”/ „si mie la fel, mi se face rau cind aud cuvintu Clara” etc, etc, etc… ), iar  mie-mi strafulgera prin minte metode mai vechi si mai noi de conservare, dar nici una nu-mi convine la ora asta a recoltei, caci vor mai urma si altele, si-atunci ce fac?

 

perspectiva ciorbei imi surîde, cea a salatei cu vinegreta calda , la fel. o sa se potriveasca , ca vrea au ba, resturilor de pui de ieri, si cartofilor care trebuiesc scosi din cuibu lor, da asta-i grija colocatarului. nu ca i-ar fi gindu chiar acu la ei,asa cum nu i-a fost nici saptamîna trecuta, si nicci aia si mai trecuta, vreau sa zic ca, de buna voie si silit de mine, o sa trebuiasca sa dea nas cu scirbosii aia de gindaci de colorado! doar i-am spus: „orice gînganie, numa p’astia sa nu-i vad!” eeeee!

 

pe la jumatea rindului cu pastai galbene de care ma ocup, si care, dupa parerea odraslelor, nu-i asa de purtator ca cel de pastai verzi cu care se lupta ei ( altfel n-as putea de una singura sa culeg mai repede decit ei doi care fac cît patru – cum zic io, referindu-ma  la galagie, dezordine si cheltuieli-, precum ei bine au retinut) mi se lumineaza mintea de tot: ia sa dau io telefon lu Marielle s’ontreb daca nu cumva a facut greseala sa cumpere pastai keniene sau la borcan, cind io am sa-i daaau,  de sa dea si ea la altii…si de n-o fi Marielle acasa, sau dispusa consumului de pastai, poate e Chris… poate e Inge…poate le punem in cos , la strada, cu bilet ca -s de pomana, cum am facut cu dovleceii, acu cîtiva ani. da atunci au luat si cosu. lacomii!

 

pe deplin inseninata, ma gindesc ca mi-ar fi si mai bine daca as reusi  sa distrag  intr-un nu stiu care fel atentia odraslelor de la cruda lor soarta;

de la soare, de la vint, de la salata de vinete de la micu dejun (!!…domne, stiu, nu se face, da nu mai rezistam pîna la prînz!! da era facuta cu maioneza mezon! uh, detaliu asta chiar ca mai bine-l tineam sub tacere), de la ce, de la ne-ce, ma trezesc întrebînd: „stiti cum se zice la struik (tufis, deci, ca tot ne aflam pîn’ la git in ele) in româneste?”

 

Jonas, al carui vocabular romanesc se rezuma la  „cola”, „fanta”, „chips”, „ape” -chiar daca vrea doar un pahar-, „nu vrau aia, vrau bani „- cind i se da guma sau chibrituri in loc de rest, si cind il intreaba rudele cu ce-i pot face placere, o bomboana, un covrig?-, „supe cu guluste” si „bula”, da, Bula, sa nu care cumva sa va gînditi la alte alea,  se repede ssi zice da. 

io as vrea sa-l cred, da  sora-sa nu face efortu, si-l bombardeaza cu amintiri penibile de genu c’a adus din gradina usturoi in loc de ceapa, foaie de dafin in loc de patrunjel, si-ar mai fi facut si alte gafe daca nu as fi abandonat io ideea de’ai da comanda’n  româneste .

 

sora-sa mai zice si ceva de genu ca parca nu-i destul de grav ca tre sa culeaga fasole, acu-i mai pun si la eforturi intelectuale, io ma mut o tufa mai incolo, si  dezvalui netulburata intentia-mi de a le impartasi din intelepciunea acumulata de-a lungu zilelor de vacanta petrecute ba la mamaie, ba la mamutza, ba in fata blocului, „dar niciodata la cules de fasole, pai vezi?!”. da, asta era Clara. care n-are nimic impotriva unei vacante ca asta, atita timp cit gradina poate parea  fata de ea la aceeasi distanta cu care este ea fata de urmatoarea noastra destinatie, Praga. probabil. 

încerc o expunere teoretica a importantei cunoasterii si recunoasterii radacinilor , da, dupa figurile afisate, imi dau seama ca daca nu trec la fapte, cantitatea de atentie, si asa scazuta atit fata de fasole, cit si fata de intentiile mele, o va egala rapid p’aia a   precipitatiilor -într-un punct la libera alegere- din Sahara.

 

si zic : pitpalac intr-un tufis, mie-mi vine sa ma p..(anfen, rima), dupa ce-am tradus si io cum am putut, in olandeza, detalii ca pitpalac si tufis.

„ha, ha, foaaarte fani”, zice clara uitindu-se cu o ura crescinda la tufisurile cu fasole. daca nu s-a ofilit nici unu, e doar o fericita intimplare.

„pai fa aci in gradina, ca si eu fac citeodata, cind mi-e lene sa vin in casa”, zice Jonas.

 

hotarasc sa discutam aspectu spontanelor irigari  mai tirziu, si continui , mutindu-mi gratiosu corp înspre ultima portiune de brazda, unde, tufisurile formeaza un hatis ce mi-ar aminti de jungla, daca ar fi sa fi fost vrodata p’acolo:  pitpalac intr-un copac, mie-mi vine sa ma …FUCK!!!, brrrr, ce-i asta?!?! da pîn’ s-apuc io sa ma intreb, de sub tufis zbugheste un iepure -mai mult ca sigur nemultumit de contactu  cu mîna mea-, mai intii in cosu cu fasole al zelosilor zilierilor , apoi  îsi continua disparitia printre teline si morcovi, si ce-o mai fi pe-acolo, ca de-atita buruiene, nici legumele  nu mai stiu unde se afla si ce sint, d’apai io.

 

bon, pîna la urma fasolea a fost culeasa.

 pe linga regretu efortului depus,si perspectiva repetiei,  odraslelor le pare rau acu ca nu vom sti niciodata ce parte a iepurelui am atins io (desi au banuieli pe care nu le impartasesc: daca m-am spalat pe mîini, e din cauza ca brrrr, ce senzatie !, plus c-am crezut c’a fost un sobolan), ca nu avem iepure la masa (nu ca s-ar innebuni dupa, dar asta ar fi fost mai aaltfel), si ca n-am avut aparatu foto cu noi, sa imortalizam momentu. ceea ce n-ar fi fost greu, speriat nevoie mare cum era, din vîrfu cosului cu fasole, iepurele s-a holbat vro doo minute la noi, pîna i s-a asezat  inima la loc, s’abia dup’aia  luat-o din nou la sanatoasa. taman suficient sa-mi dau seama ca e iepure si nu sobolan. si totusi, tot imi vine sa ma spal pe mîini.

 si mai regreta -pe naiba, da asa zic io,ca-s copiii mei, deci le tin partea!- ca nu -s in stare sa-mi aduc aminte bine, si nici sa  le traduc „iepuras, coconas, s-a  ivit peste imas, si s-a dus, colo sus, intr-o tufa s-a ascuns: dar Codau, cîine rau…îî…ceva cu un dudau…îh..

n-am un final pe masura sperieturii (mele, si-a iepurelui) si amuzamentului odraslelor, asa ca uite poza cu   verziturile care fac parte din programu-mi  de reconsiderare a plantelor date uitarii, intitulat   „ce atita verze de bruxelles si andive, ia sa mai schimbam macazu”. 

 cea din susu imaginii e „sfecla de la care tre folosite frunzele”(traducerea, e clar, da?, imi apartine ), cea de jos e iarba grasa ( zice dictionaru; daca nu era sa gasesc „postelein ” acolo,  chiar ca nu stiu daca ma incumetam sa ma bag si-aci la tradus). iarba asta creste si spontan (doar c’are frunzele mai mici decit asta cultivata), în caz ca vreti sa aduceti variatie in  asortimentu de verdeturi , io v-as recomanda-o .e buna la supe, si numa buna la fainal taciu unei salate sau al unui piure , sau orez…acu, culeasa din spontaneitatea ei, nu stiu daca e comestibila. nu vad de ce n-ar fi, de fapt. oricum, o sa aflu de la voi, in caz ca o sa apucati sa va  publicati impresiile.

 

ce sa fie, ce sa fie

la ce o fi coada asta?

la   the chocolate line , unde, dupa documentata mea parere, ar fi normal sa fie asa aglomerat?

Nici vorba! Acolo intra putini turisti, probabil din cauza preturilor ( cele mai ieftine, 22de euro /kg, sint blocurile de ciocolata cu alune, seminte, sau fructe rosii si uscate. pralinele costa cam saizeci pe kg, fata de 14- 20, in dughene turistice), sau a unei informari deficiente.

in caz ca nu dati click pe link, poate va convinge asta sa fiti curiosi:

asta fiind o modesta mostra adusa pentru sponsorul care a facut posibila iesirea noastra in lume ( cam scurta,  la granita deprimei, noroc cu ciocolata, noroc ca stiu sa-mi port de grija!). asa e, asa e, e prea multa ciocolata pentru numai un sponsor, asa ca  vom gusta si noi din ele: cele cu lavanda si ceai se prezinta singure; cele albe sint cu ganache (ciocolata topita si racita, amestecata cu smîntina batuta pe jumatate, lasata la rece o noapte, apoi batuta. orice gospaodina poa s-o faca. diferenta e insa in calitatea produselor ) si alune nu stiu cum; pastilele-s cu praliné de sîmburi de pin, otet si cabernet sauvignon; aricii -s cu praliné, cele verzi sint cu vodca si cafea… cu astea, si cu ce-am mai gustat in scurta noastra sedere in Bruges,  tot n-am  dat de capat asortimentului din magazin. bine mai zicea maica-mea cind zicea ca nu-s in stare de nimic!

atunci, la ce s afie oare coada asta?

la intrarea in Notre-Dame-a locala, la vazut de

???

njet, deci! nici de acolo!

asa cum nu e nici de la muzeul diamantului, al cartofilor prajiti, sau cel al ciocolatei (ai nau, iar ciocolata, dar a fost  interesting. iar io o  ciocoholica foarte in stare sa sara peste pralina pe care fiecare vizitator o primeste in urma demonstratiei de la sfîrsitul vizitei-am mai vazut odata una, d’aia! plus ca la ghiseul de bilete era un paltouas plin cu ciocolata. si tot asteptind sa vina casiera…-).

o fi poate coada la intrarea in stadion?

nici atît, doar n-a inceput stagiunea! sau sezonul, sau cum se zice.

daca nu-i de colo, si nici de dincolo, la ce e oare , tousi , coada aia?

de la intrarea in parcul Minnewater ( eau d’amour), unde, la ora opt si un sfert a unei zile ploioase

ca toate cele trei pe care le-am petrecut in deplasare,

a aparut soarele. în persoana lui Leonard Cohen.

timp de doua ore ( cu o pauza de exact zece minute, apoi cu un bis de …trei sferturi de ora!!!!) a rasarit , a stralucit si ars ca-n miezul unei  toride zile de vara, a gasit si a pierdut din nou  nordul, si-a confirmat-de parca mai era nevoie- ca soarele nu apune niciodata.

cinci muzicieni care-au desavirsit jazz-istic piese mai vechi , trei backing-vocals -pe care , de altfel, Leonard Cohen le numeste colaboratoare – într-un perfect dialog cu Cohen, rolul lor nefiind acela de a masca multele rasarituri intimpinate de el cu  sticle de vin, tigari si femei, ci de a sustine frumusetea  textelor, un Leonard Cohen impresionat de primirea facuta de pubic, amuzat de anumite reactii -drept pentru care intra in dialog cu „îndraznetii”-, cu o voce in plina forma- credeam ca , pe la jumatatea celei de-a doua parti, dupa Halleluja, pe care l-a interpretat din tot sufletul (nu ca celelalte piese nu le-ar fi, dar aici a fost absolut fantastic, a amutit toata lumea, desi pina atunci ii tinea isonul), n-o sa mai poata scoate o vorba…shame on me! dovad: bisul de 45 de minute de calitate, profesionalism si placere- ,mucalit, flirty,  impresionat… si IMPRESIONANT!

dac’ar fi dupa mine, m-as duce sa-l vad si in Bucuresti! dar nu e numai dupa mine. iar pîna voi afla eu dupa înca  cine e..

 
Un comentariu

Scris de pe iulie 11, 2008 în 1, Ciocolata, mon amour, vacanta