RSS

Arhive pe categorii: nici blog fara pîine

qu’ils mangent de la brioche!

dscn3989

cu gouda si verdeturi uscate, ca la Hollywood

dscn3990

c’est à dire  : PAUL HOLLYWOOD

 
5 comentarii

Scris de pe martie 21, 2009 în 1, nici blog fara pîine

 

pîinile dalbe

dintre sute de retete care este publicate, unele e chiar perfecte si se merita pastrate. si, se’ntelege,  repetate.

din cita pîine am tot facut(e, nu chiar multa, ca nu mi-s brutar), de la dragutu Jonas am avut întotdeauna comentar.

ba ca-i prea neagra sau prea afîanta, ba-i cu seminte mult prea multe sau prea îndesata, ba ca-i miroase-a drojdie sau a malai, ba ca-i cu hrisca, orz si-ovaz, deci pentru cai.

asa. si cum veni el ieri de la scoala, pîna s-apuce sa se uite’n oala ( in care nu fierbea nimica penca abia dupa ce-mi auzeam fiica aruncînd bicicleta in garaj, voiniceste, puteam sa ma apuc sa gatesc ceva rapid, deci chinezeste), zari pîinile pe masa si sari’n sus de bucurie de se zgudui a noastra casa(cu tot cu bucatarie, pai cum altfel?!).

shuck , ce ti-e si cu rima asta! uh, frîna am vrut sa zic. iar n-o gasesc, si viersuiesc, iar viersuiesc..

poate dau de ea, da nu promit,  în timpu pauzei publicitare

dscn3772 nu-s contra, da nici pro masinarii de facut pîne la domicil. e destul de dastepte sa duc la bun sfîrsit cam orice fel de reteta, bat ai mis za rial sing.

bon, bac tu biznis.

„pîine aaaalbaaaa!! iu-huuu, mîine în cantina sînt si io in sf^rsit ca ceilalti copii, si nu mai trebuie sa fac schimb cu Dries!!”- zice baiatu mamii si-si infinge dintii ‘n pîinea a mai lataneata, ca p’aia mai suie am apucat io – dupa un plonjon in timpu caruia am antrenat (din compasie pentru permanentu lor stat in picioare) si doua scaune – sa i-o suflu de sub nasu nedumerit: nu e voie?  „ba da, da din asta vreau sa fac mîine un super senfis” -zic io pai io,  ca altcineva n-are cin’sa zica ca face ceva’n bucataria asta.

super senfisu producindu-se – pai cum altfel ?- absolut nediferit de  unu nesuper

dscn3775

dscn3776

dscn3778

ditai  bomboana!  buna pentru picknick, da pîn’la consumare tre tinuta sub ceva de vreun kil greu.

„mmm, e cea mmmai buna pîine pe care’ai facut-o vreodata! nummmai de’asta sa faci de-acu’mmmncolomm” , zice copilu molfaind acu si dintr-o  chifla calduta, iar io n-am avut cum sa-l contrazic.

nici ieri, si nici azi  dupa ce-am taiat pînica in lungime: e supla si’n acelasi timp ferma, ca Nadia Comaneci in timpu unui triplu salt (cu surub si asa mai departe) si la aterizare.  de nota zece, deci. si tot ca Nadia, provine dintr-o reteta simpla.

reteta pe care n-o scriu acu ca prea m-am lungit la vorba( da’ cine-o vrea, sa strige la poarta ca ies si i-o dau), plus ca acu am si io trebi mai urgente, ca par egzaplu sa diger p’aia cu Dries si cu schimbu…

…care Jonas, cînd n’avea’ncotro si trebia sa ia senfisurile facute din pîineturile plamadite din faina la fel de integrala ca si talentu-mi, i le dadea lu Dries-baiat cu gusturi alese, as zice-acu cînd stiu ce stiu-  în schimbu a doo felii de burete (de-ala de’un alb sinteticos asa)  unse mereu cu pasta de ciocolata.

mi s eparea mie ca parca mi s-a’ngrasat flacau….pai d’aia! nu stiu -insa – de ce ma’ngras io. poate de-asta?:dscn3782

dscn3780

 
6 comentarii

Scris de pe februarie 20, 2009 în 1, nici blog fara pîine

 

povestea porcului

capitolu unu, sau introducere:

a fost odata o padure.   si ea acolo ca or’sce alta padure în care , intr-o de ei inteleasa armonie cu to felu de legi scrise si ne, misuna din timp in timp Astericsi si Obelicsi après la lettre, precum si  flore si faune. un fôret, quoi.

a fost, ca de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti,  pîn’acu de curînd, în padurea asta, si un porc mistret (à mon avis cam nataflet, ca fu la randevu c’un vinator… si cam de-atuncea zace’aci’n congelator).

sînt , ca de n-ar fi nu s-ar povesti , si alti mistreti in padurea asta, unu mai nataflet decit altu – intr-un mai indepartat sau mai apropiat viitor (treaba lor, io n-am de gind sa-i adapostesc pe toti la mine’n congelator)-, da nu de ei e vorba in poveste, asa ca -i tratam cu indiferenta.

altfel il tratam insa pe porcu  nostru care, din cinegetice motive, nu dispune de  alte alternative, si’n loc sa zburde-acu  pîn padure sans soucis(cu restu florii si faunii) , se lasa scaldat de mine’n sauce au vin, in timp ce  sa famille s-o fi’ntrebat ” mais où est l’pauvre marcassin***?”

***da, oh vai, e vorba de un purcelus!   al cîtalea, oare,  care n-a avut timp sa’nvete si el cuvinte porcoase,  sa se faca cit un porc,  sa -si faca albie de porci (varianta  inevitabil de obligatorie: sa-i faca pe altii ca pe’o…),  bref: sa fie si el acolo un porc ca toti porcii,   asa cum unui porc ii sade bine,  mai bine decit unei molii, par egzamplu?

capitolu ipocrizie, sau continut, in care naratoru nu tine neaparat sa elucideze misterele  ursului far’ de  coada,  neechivalarii diplomei de lup moralist, datei de’nceput de  sezon de vinare de vint, sau altele  :

cred -din lipsa de mijloace de cercetare – ca nu m-oi  duce’n viata vietilor mele  la vinatoare, da’ cind   e pur si simplu vorba de mincare, atuncea  deh, ma roade o’ntrebare: chiar, oare…?

capitolu urmator, sau incheiere, sau pomana porcului:

capuccino de cartofi cu frisca din rucola(sau, in vorbe mai putin pretentioase: supa-crema  de cartofi, pîne prajita, cipsi de pastirnac si pesto de rucola):

dscn37231

tagliatelli din fenicul si tataneasa, cu scoici si sos mousseline:

dscn3729

tataneasa fiind, dupa scrisele dicsionerului, ca io n’auzisem pîna mai ieri de ea, radacinile alea negre din planu de jos

dscn3591

inspre finalu povestii  a intrat si porcu’n scena, insotit clasic de fructe (piersici, mere si pere (a, perele nu se vad  penc’ajunsesera ‘ntre timp în starea de palinca, taman buna la flambat. si la dezlegatu limbilor, da asta-i alta poveste), varza acra caramelizata (se caramelizeaza 50 g zahar in tot atitea grame unt, apoi se adauga 500 g varza acra, nestoarsa, care se tine pe foc pina se evapora zama), piure de cartofi (aci intr-o juma de dovlecel rotund si oparit la aburi cu rozmarin) cu brunoise de morcovi si telina, si sos de vin rosu cu ciuperci de padure,  dres in final cu unt si cam zece grame de ciocolata:

dscn3733

desertu’ a fo ca poza de mai sus, si urmatoarele d emai jos,  nereusit(un prea gros sos de fructe rosii).

cu putina bunavointa, insa,  si,  mai ales datorita cremei mascarpone cu porto alb (250 g mascarpone nu foarte indelung , dar pe viteza maxima amestecat cu 125 ml porto alb (sau sherry) in care s-au dizolvat 50 grame zahar fin) si inghetatei de vanilie,  s-a consumat. n-a mai ramas nici o grija pentru azi:

dscn3736dscn3748

dscn37341

inexplicabila calitatea, mai ales  ca fotografu curtii nu  s-a’ncalzit, precum bucataru,  la paispele grade stoarse din grenache-ul(75%) si syraz-ul (restu pîn’la suta la suta) de pe coastele muntelui Ventoux,  care s-au facut 28 odata cu destuparea celei de-a doua sticle, nu-i asa? anfen, mie asa mi s-a parut. ce  nu mi se pare e ca  povestea ia aci sfîrsit.

 
5 comentarii

Scris de pe februarie 15, 2009 în 1, nici blog fara pîine

 

deci…

…e adevarat ca daca mînci peste te faci destept! uite,  io, de la numa citeva restulete pierdute pîntre prazu, morcovii, pastele, scoicile si sosu cu sofran, am ajuns sa  retiu -si-s precisa ca-i  pur leo rest deo ma vi- ca ce e-acolo’n vîrfu farfurii, rotocoalele alea trei, e placopecten magellanicus. anfen, asa scrisera aia pa ambalaj, daca a gresit ei, gresesc si io.

dscn3516

acu, daca stie cineva sa-mi spuie si mie cum le zice in româneste la coquilles st-jacques, io-s numa ochi si ure…memorie. mersi davans.

(detalii pentru interesati: înabusiti scoicile vro cîteva minute, pîn se deschid ,  in vin alb. taiati julienne morcovu si prazu si prajiti-le’n ulei de masline.  dupa vro sapte minute sînt cam gata, al dente, se pot adauga scoicile si stinge focu.

dscn3509

din zama ‘n care au fiert scoicile  faceti sos prajind o ceapa (charlotte, de preferans), turnind apoi  zama peste ea, reducind la jumate – la foc iute- zama, strecurind pîntr-o sita zama cu ceapa,  adaugind sofran si smîntina zemii si lasind sa se ingroase oleaca la foc mic.de sare si piper uitasem, da daca nu uitati voi e ok)

în sosu asta punem sa se incalzeasca buchetelele de broccoli pe care le-am oparit separat, in apa sarata, da dup’aia le-am imersat în apa rece ca gheata , de-aia ‘s acuma reci. si frumos verzi.

dscn3515

pastele se fierb ca de obicei.

simplu, nu? iar daca operatiunile se petrec  simultan, e si repede gata.

si gata dscn3520si cu pozele)

pe es: me biansiur ca placopecten’u magellanicus tre prajit un minut-doua pe fiecar eparte, dup’aia asezonat cu sare , piper… fu de scurta durata efectu pestelui, donc

 
5 comentarii

Scris de pe ianuarie 31, 2009 în 1, nici blog fara pîine

 

polenta vs mamaliga

pe masa, lingura de argint si rulada de curcan, maioneza cu avocado si multi-orezuri cu grîne (orez nedecorticat, orez alb, orez salbatic -care-i saminta de-o iarba nord-americana, acsali-  , orz si grîu) cu ciuperci.

lingura de argint nu e parte din tacimurile cu care mincam zilnic, ca n-avem. de argint adica. e il cucchiaio d’argento, cártea de bucate  din care se inspira, cica,  de peste cincizeci de ani incoace , la mamma,  padre padrone , il figlio, ma rog, al de poarta sortzu a casa.

rulada de curcan & co e asta

dscn29791

îmi termin portia si  fac opinie separata de companie, care a iesit la bis.  daca s-ar slabi din  uitatu cu jind, as mai cintari  acu vreo cinspe kile. dar nu se, asa ca, contrar educatiei, nu ma ridic de la masa ci sed cu nasu holbat la mirosuri-daca s-ar ingrasa din mirosuri, as avea acu vreo cinspe kile peste suta- si cu ochii atinti in lingura de argint.

ce mincam miine, intreaba jonas oprindu-se o clipa din lupta cu sora-sa pentru castronul in care fusese maioneza.

io ma mai si enervez citeodata cind , in toiul mesei, ma’ntreaba ce mincam a doua zi. sau in mijlocu unui film. sau al unei convorbiri telefonice.

astazi insa nu , ametita de mirosuri si  foame rasfoiesc  meniurile unor bucatari celebri din finalul lingurii de argint.

pai, s-ar putea sa -l imit pe Locatelli, si sa fac confit de iepure cu jambon si polenta, mai ales ca tot aveam de gind sa fac o polenta zilele astea.

mmmm, sa faci, sa faci, ca bune-s mincarurile astea italiene! cind mergem in Italia, mai intreaba el si  linge’nspre disperarea sora-sii si cealalta  jumatate  de castron,  care i s-ar fi cuvenit ei, conform  acordului  incheiat in toiu razboiului maionezei.

chiar faci miine mamaliga, intreaba Clara. eu vreau cu brinza, nu cu iepure.

polenta, draguto, polenta, nu mamaliga, zice jonas si-si baga mîna pin’la cot in tigaia cu orez. tata-sau îi intinde furculita, si se uita ” asta-i copilu nostru?” la mine.  ma uit si io „eh, dac’ai face efortu sa minci macar o data, macar  cartofii prajiti fara tacim, ai intelege”.

dragutule,

dscn3009

zice Clara bagindu-si si ea mina-n oala, polenta inseamna mamaliga!

mama, e adevarat, intreaba jonas , apoi, innegurat,  ia ultima bucatura de carne de pe farfuria lu tata-sau si pret de’un sfert de ceas bombane , cînd mai pentru el, cînd mai pentru cine’o  vrea sa-l auda, de ce nu  ar vrea sa locuiasca vreodata in   România.  penca chiar nu-i place mamaliga.

 
6 comentarii

Scris de pe decembrie 12, 2008 în 1, nici blog fara pîine

 

intimerariu culinar (II)

capitolu „à la recherche du fromage perdu”, in care e vorba de  reîntilnirea la domiciliu personal cu tartifleta

o sa surprinda probablement, da io nu vin cu poze din vacanta, ci cu alimente. dupa tartifleta cu cirnat Mortadeau fiert in vin rosu (cu care bunicul -garson ramîne pe veci asociat in amintirile mele) , alegerea a fost usor de facut, mai ales ca , indrumata de Gérard si Patricia, am gasit drumu cel bun la  cooperativa prin care micii producatori din regiune îsi etaleaza traditia.

si uite-asa, intr-o seara geroasa de august , la vro doua saptamîni dupa fericita descoperire din satucul jurasian pe care nici cu si nici fara gps nu cred c-o sa-l mai gasesc, am facut focu’n cuptor nu numa ca sa-ncalzesc suplimentar oasele amicilor târgovisteni în sfîrsit aterizati acilea, ci si intru exemplificarea  à ma manière  a impresiilor de vacanta, pozele fiind deja vazute si revazute.

mai, mare lucru nu e tartifleta asta, fierbi cartofii, lasi cirnatul sa -i susure vinu fierbinte-n urechi vro patruj de minute, tai ceapa grosolan si-o rumenesti in putintel ulei, apoi  amesteci toate astea (cartofii si cirnatul taiati în cubulete )impreuna cu brinza cancoillotte intr-un vas termorezistent , iar deasupra pui brinza tartiflette, zic ei acceptind cu bucurie o a doua portie, dar daca ai tot ce-i tre, e buna rau. imi dai voie sa razui tava?

ajuns la nivelu asta al relatarii, simtu-mi poietic (care se exicta -pare-se- chiar si numa la achizitionarea a niste sticle -cu vino verde-, ca de destupat  n-am mai destupat de’o vreme vruna) se simte capabil si dator    de-o marturisire:

tartifleta mea iubita

recunosc aci spasita:

te-am tradat! si nu e bine

da doru de tine -a fo mai mare si mai tare  decit mine.

inainte de marturisirea asta s-ar fi impus poate descrierea momentului cind, in Lille, nelasindu-ma convinsa ca parcarea se afla la dreapta, am luat-o la stinga. unde nici urma de parcare, da un magazin plin de fromajuri care mai de care. printre care, nu-i asa?, ba-i asaaaa!, cancaillotte si tartifleeeeeette! fara cirnat mortadeau, insa, momentu poate fi pastrat in tacere.

o sa mai ploua mult pîn o fi sa se deschida  piata de Craciun din Liège( unde tin si frantuji dughene, si-acu doi ani, tulburata de oferta bogata in calvados, cidru, clatite bretone, cirnati de magar/cu lavanda/cu trufe/cu alune/de mistret, cit pe ce sa nu-l observ pe necesaru  mortadeau, brinzeturile avindu-le deja achizitionate), asa c’ am decis intr-o buna zi de ieri-alaltaieri sa fac cum oi face si sa scap frigiderul de mirosul atit de specific al brinzei tartiflette, si brinza cancoillotte din corsajul  ambalajului, si sa folosesc -o, blasfemie!- un cirnat olandez din Gelderland drept inlocuitor al sublimului mortadeau.

acest cirnat e -ca toate bucatele olandeze, amonavi- foarte bun cind iti este foarte, foarte si iar foarte foame. dar o tartifleta vegetariana ar fi si mai grava pentru comeseni decit folosirea cirnatului, asa ca decizia a fost rapid luata. 

 si-am ajuns si finalu capitolului, care  e cu poze, comme d’habitude

dscn2437(nu mai tre fiert pen ca e deja fiert si injectat cu fum sintetic, se impune deci mare atentie la durata si intensitatea tratamentului termic)

dscn2436 

mare brînza!

 dscn2439

avant:

dscn2441 

après: dscn24421

si’n finalu de dinaintea finalului:

dscn2443

et c’est fini la comédie. viv la chiuizin francolandez!

 
Un comentariu

Scris de pe noiembrie 18, 2008 în 1, nici blog fara pîine, vacanta

 

intimerariu culinar

capitolu „à la recherche du fromage inconnu”

 mai mult –de fapt altfel, da la urma urmei, cum ar veni,  tot mai mult- decit o biserica de-a lu Le Corbusier, undeva sus p’ un deal/ cetatea besançoneza/miile-e, mii! exagereaza  frantuzu– de lacuri/etîcîurile mai mult sau mai putin culturalo-turistice, brînza Morbier, le vin de paille si la tartiflette  au fost elementele  decisive – acu vro trei ani-  in alegerea destinatiei de vacanta. o sfinta treime total necunoscuta mie, al carei spirit avea sa ma’mbogateaca -cu siguranta- cel putin  material.   

adevaru, deci,  e ca -pur moa-aspectu cu mîncarea e   la fel de importatnt  daca nu mai important , e nu chiar mai important, doar altfel important, dar foarte importatnt, deci, cum ar veni, la fel de mai important ca si celeleate de care se tine seama in organizarea vacantei. 

din varii cauze ce po s’aiba de-a face cu portofelu meu sau  al bucatarului (în Narbonne legumele erau de la conserva din Aldi, desi vizavi de deloc ieftinu restaurant era ditai piata cu minunatii frumos colorate de catre însusi maestrul  Soare Mediteranean ), sau cu de naiba’nteleasa fixatie pentru papanasi si (de obicei pseudo)tiramisu a bucatarului din mai toata România, nu po sa-l numesc  culinar pe acest aspect decît in titlu postarii asteia. tant pis pentru el, iar pentru cei care ‘ncaleca motoru wordpress in cautare de „vacante intelectuale”(!) las loc aci de oftat compatimitor …………………. gata, v-ati usurat? io’ncerc sa-mi fac vacantele indestulatoare, daca intelegeti ce vreau pentru ca sa spui. da’ si daca nu intelegeti. iar papanasii, de cele mai multe ori, tre pusi pe ghilotina. punct.

o casuta – gîte pur le conesior- intr-un satuc cam uitat de lume din   cantonu Rioz,departamentu Haute- Saône,  regiunea Franche-Comté, mi s-a parut, deci,  locu ideal de-a amplasa calabalîcu bazei de cercetare: maxim doua  ore de rulat  pîn la locu descoperirilor , ce-si poate dori mai mult un mîncacios? poate o gazda sympa?… am avut! Gérard -full-time agricultor-primar-politist -pompier(anfen, politist si pompier doar in scripte full-time, en réalité doar cind era cazu) si ai lui au fost de sa-i manînci pe pîne, nu alta! nu i-am mîncat, m-am rezumat -vorba vine- la planificata brînza cu cenusa (Morbier) si alte detalii din astea prevazute au ba, dintre care  voi aminti  acu la tartiflette.

dup’o vizita consistenta ‘n nu mai stiu ce castel si muzeu, hotarim sa dam pe loc repaus gps-ului si sa ne’ntoarcem la baza evitind drumu pe care noi, Hansel si Gretel redivivus, lasasem în urma  gazele de esapament. si ale masinii, deci, desi ea nu mîncase cu o seara in urma din supa oz onion facuta din septe feluri de ceapa , si servita c-o distinctie pe care o banuiesc tipica pentru les françaises, de catre Patricia, sotia lui Gérard.

neinspirata idee, am crezut noi intr-un tirziu cînd, satui de trecerea’n revista a septelului si culturilor de floarea soarelui , ne-am prabusit lihniti de oboseala si foame -mai ales- in scaunele schioape de pe terasa restoului ivit brusc de dupa coltul mijlocului lui nowhere.

la fel ca si cea de a ne opri acolo, am crezut noi dupa ce-am aflat de la chelner – care, desi se misca mai ceva decit argintu viu, ducea’n spate virsta a cel putin troa gran per ansamblî- chil niapa de menu, da daca deziram sa mincam, el o s’aduca sup ozonion (nu mi s-a parut, stratu de ozon a rasuflat linistit cind noi in cor am rostit un non mersi hotarit), sau un blablabla o leghium, sau o tartiflette…tartiflette? olala, pai daca n-ai mincat tartiflet e ca si cum n-ai fost p’acilea, incerc io , convinsa de rubrica quoi manger din catalogu turistic, sa-mi conving colocataru flamand, flamînd si cam cu curu’n sus din lipsa de tigari.

dez aleman, intreaba bunicu-garson auzindu-mi ciripeala; me non, mai grav, io românca si el fumator, zic io, si ne crestem corciturile an beljic, da pe granita cu les pays- bas. sinteti primii de pîn locurile alea pe care am onoarea sa-i intimpin acilea, zice bunicu. cred si io, ma gindesc io, da nu zic nimic pen ca salivez deja abundent la auzu formulei magice pe deplin respectate in realizarea tartifletei: cîrnat Mortadeau ( bucati mari de carne bine indesate in matul afumat putintel), brinza cancoillotte si brinza tartiflette.

fin du chapitre

urmeaza cel in care pornesc à la recherche du fromage perdu

a bianto

si’o poza dscn1065din Lille

 
Un comentariu

Scris de pe noiembrie 16, 2008 în 1, nici blog fara pîine, vacanta

 

mîna mea dreapta in caz de accident

bazate pe raportul serviciilor de urgente, statisticile spun ca cele mai multe accidente se petrec acasa.

pai da, ca si-un ciocan pe lînga cui – asadar in plin  deget- e accident, nu numai ala de circulatie. ah, nu, nu, restez tranquils, nu m-am lovit ! nu azi.  nu , pen’ca  n-am gasit ciocanul. si daca stau si ma gindesc mai bine, nici n-aveam ce bate cu el. am facut acum vreo luna – cu mic, cu mare-  curatenie in pivnita, si’n timp ce aia mari incarcau remorca cu fugi de-aci dom’le, cui sa-i dai asa o vechitura?, si cu ce naiba?!, am adunat noi atitea tîmpenii?, aia mici puneau in saci ce mai trebuia pus in saci din coltu ala de pivnita. si ce nu trebuia, cuiele de exemplu. toa-te. si alte cutiute cu maruntisuri din astea necesare la casa omului exact atunci cind ii lipsesc. exact pentru veceul care se smiorcaie pentr’o  garnitura , exact pentru poarta care scîrtîie dupa un surub…de’astea. mais non, je ne regrette rien, sa ma fi uitat controlînda’n saci, ar fi fost dovada de neincredere in copchii. pai nu-i asa?

 sau: o felie de deget taiata odata cu ceapa. si-asta-i accident, nu numai cel de la locul de munca. ah, daa, compatimiti-ma, dar nu prea tare, c’asta a fost demuuuult.  daca nu mi s-ar parea cîteodata, chiar si dupa ce curat usturoi, ca degetul ala tot a ceapa miroase, as si uita de accidentul asta. feliile?, da,  au ajuns  bine mersi  la locul lor. in tigaie. pîna mi-a acordat colocataru primu ajutor – cu buson la buson si toate alealante, ca se pricepe- , Clara mi-a preluat locu si-a taiat mai departe ceapa, doar ceapa, apoi a pus-o la prajit. eh oui, je regrette un peu ca nu i-am zis Clarei ca feliutele de cepa se taie’n feliute, nu în sferturi, asa ca mai biene sa lase ceapa balta.  sa-i fi zis asta,  particica de moi -nerecuperata dintre  ceapa-  de care mi-am adus si io aminte abia  tîrziiiu, cind nu se mai dezlipea pansamentul de pe rana, n-ar mai fi facut parte din ingredientele cinei, daar, ca’ si’ aici exista un dar, vai, oh vaai, (macar) spiritu de initiativa si ajutorare’al copilului ar fi fost ranit, ori noi avem nevoie de el asa cum e acu . pai nu?   

la urgente, io nu  nu ma mai duc, c’am fost o data si parerea mea e ca pentru aia 43 de euro putea doftoru sa faca macar nod la cusatura – daca tot nu mi-a dezinfectat rana – ca sa nu mai  sufar in plus.  fizic , economic, moral si spiritual. bon,   moral si spiritual probabil ca nu, da’ suna frumos .

cum ziceam, colocataru a trebuit sa’nvete în vremurile lui de scoala  cum se acorda primul ajutor (acum, o ministra a propus ca elevii din ultimul an de liceu  sa-si ia -anfen, sa dea- pe linga meniu obisnuit de examene, si examenu teoretic pentru permisu de conducere…cum sa nu-ti placa de politicienii care nici dupa campania electorala nu-si pierd filingu cu poporu si-i da exact ce-i mai lipsea(?!).), mai ca te fac sa uiti de durere indemînarea cu care pune plasturele potrivit la rana potrivita si firescu cu care  mînuieste foarfeci, pensete, bandaje si  comprese. stie mai bine ce solutie e buna la ce rana, decit ce vin la ce mîncare.

n’a’nvatat, însa,  si -firesc!- nu cunoaste  solutia in cazu’n care  ultimele pastai din gradina,  îmbracate intr-o jachetica lejera de jambon, din sînu primitor si cald  al cuptorului, urmare’a unei superficiale coliziuni cu una din cele mai de pret componente ale  importante-mi persoane, ajung sa faca o aterizare fortata pe solu rece si tare-anfen, destul de ( ce atita autocritica?!)- murdar al bucatariei.

n-o cunoaste, pe cînd formula ei e foarte simpla: camara+ borcan cu varza rosie+ castron de portelan+ doua minute de magnetron = alta garnitura

deci, ascultati la mine, ca de ieri stiu ce vorbesc: în caz de acccident, varza rosie e cea mai buna.

bon, astea fiind spuse, ma duc acu sa mai bag mîna dreapta ‘n borcanu cu miere. basica de la mîna stinga -si mai ales de la tava cu cartofi gratinati- nu necesita îngrijiri suplimentare.

 

Later edit: totusi, sa nu ignoram efectu igienizant spontanesc pe care fasolea pastai il poate avea asupra bucatariilor noastre, si spontaneitatea momentului introspectiv („aha, deci nu sint drac! anfen, nu am piele de drac, cum credea maica-mea cind ma vedea scotind cu mîna libera oul fiert din apa ), oh, dragu de el, care-i sensibil chiar si la stimuli simpli cum ar fi deci tava cu cartofi gratinati

 

titlu cu peste

luni, cît a fost ziua de lunga, n-am scos o vorba. din virful unghiilor ciobite de la mîini si pîna’n  al acelora nelacuite de la picioare, am fost tacere.  muta, m-am rastit din priviri la telefon sa-si tina gura  , din cînd in cînd am desenat cuvintele potrivite unei zile destul de obisnuite – cu seara’n sînu’ familiei-  cu umerii, capul si mîinile. doar din coate n-am dat. 

din priviri i-am spus ca m-am indragostit de pielea-i bine intinsa pe trup si de ochii-i bulbucati, cu degetele am aratat vînzatoarei ca vreau patru. patru pastravi, deci? am clatinat afirmativ din cap si i-am zimbit in semn de multumire si la gindu’ ca azi da, da, pestele se potriveste cel mai bine.

in afara ca m-a gasit pe mine, colocataru -mi a mai avut ghinionu a trei accidente de circulatie si unu’ de peste. a scapat din toate teafar si vatamat pe alocuri. in masina nu-i e frica sa se urce , dar peste nu vrea sa manînce decit   eventual din ala ajuns in stare  de fileu. in starea asta, inainte de a ateriza in oala de fiert la aburi (de fumet de peste cu vin), au ajuns deci pastravii. nu de alta, dar abia asteptam sa verific priceperea  noului cutit de filetat. lînga peste  am facut orez prajit  

[orezul ( Pandan, tailandez) fiert  in apa sarata,  scurs si lasat sa se raceasca, paoi  prajit scurt in ulei bine incins (de arahide), în care  se prajise pret de- o secunda mult patrunjel tocat, la foc mediu. l-am amestecat cu ciuperci si ceapa charlotte pregatite à blanc(adica înabusite in foarte putin unt , ceva vin alb, sare si piper alb), si cu cuburi de dovlecei in prealabil fierti la aburi. am asezonat doar cu sare si piper pentru ca  aroma orezului merita toata atentia. sosul de soia sau pasta de curry e pentru alta data.]  jenant, stiu, ca i-am lasat burtile s’atîrne si n-am taiat frumos si-n asa fel de artistic încît s’arate ca un fileu , dar asta e. zer uil bi an necst taim, zatz for sior. cam la fel de sigur e si ca daca mai ramîne vreun os, nu stiu cum naibii se face, dar tot numa’n fileul d e pe farfuria colocatarului ajunge. un ghinionist! noroc ca pastravul are oase mici!   

  urmare’a’ncercarilor mele -nu întotdeauna la fel de asidue-  de’a asigura  copiilor o alimentatie variata si rationala, colocatarului (si) colesterol bun, iar mie, pe linga  toate astea la un loc, placerea – cu toate ale ei mici imperfectiuni- lu pun’te masa, scoal’te masa,  cam de doua ori pe saptamîna , din adîncu cratitelor sau tigailor , pe farfurii adinci sau plate, trebuie sa apara peste. deci, azi am facut un quiche cu ton din cutie

 primeste de la mine reteta -si alte sfaturi ultile- cel care va ghici cine a gasit un os in portia-i.

iar reteta de aluat ( luata dintr-o carte româneasca. rapida, iar rezultatul e absolut delicios) o capata cel ce va ghici cine a pus -doar ce m-am intors cu spatele- o cutie intreaga de zahar farin pe placinta cu  mere.

 
6 comentarii

Scris de pe septembrie 12, 2008 în 1, nici blog fara pîine

 

gata cu vacanta!

am umblat pe strazi

 (LILLE- tot cautind cazare pe net, cind am ajuns acolo cunosteam deja toate numele strazilor din centrul istoric! oras mare si frumos, dar la capitolul mîncare il se passe quelque chose de misérable , de la o vreme, in Francia, deci si in Lille: nu tu un boulanger adevarat, nu tu un restaurant nemichelenizat unde mazarea se scoate din teci si nu din congelator. )

 (IEPER – YPRES, in vestul îndepartat al Belgiei. centru economic important pe vremea nu mai stiu caruia dintre Ludovici, facut praf si pulbere in primul razboi mondial, reconstruit dupa documente sau in combinatie cu arhitectura moderna,

ca aici:

oras frumos in felul lui, plin pîna la refuz de turisti britanici, acum aflat sub stapînirea regelui automobil:

 n-am vazut straduta, cit de ingusta, sa nu aiba parcari macar pe un sens. dar n-am vazut nici parcari subterane,deci  de-aia)

(NIJMEGEN -cel mai vechi oras olandez)

( A BRIDGE TO FAR -podul cu batalia pentru Arnhem. podul cu filmul)

am umblat prin nisip

(OOSTENDE – 16 august, 25 de grade . oh, pardon, e invers: 25 ugust, 16°C)

am umblat prin cimitire

(TYNE COT – cel mai mare dintre multele cimitire din cel mai vestic colt de  Belgie:12 000 de soldati din Commonwealth! merita un articol aparte, vizita acolo mi-a dat aceeasi senzatie pe care am avut-o la Auschwitz)

am umblat  prin paduri

am umblat prin cîrciumi

(nau picciahr)

si prin piete

 

dar acum e vremea sa ne intoarcem la o(l)itele noastre.

si sa facem un meniu pe baza de mere.

începem cu supa de mere cu telina:  simpla ca si felul doi (gratin de praz si mere cu gorgonzola), putin laborioasa  ca si desertul(crumble -evident – de mere)

SUPA- un cartof, doua mere si o telina ajunsa la ideala greutate de 500 de grame se dau prin razatoarea mare. se lasa sa asude in putin ulei, apoi se se fierb cam 20 de minute intr-un litru de zeama de legume. se paseaza, apoi se potriveste de gust cu sare, piper , un praf de chimen si smîntina. daca nu mai putem de-atita simt estetic, se orneaza cu coji de mere taiate fideluta si prajite scurt si hotarit in foarte putin ulei. aca nu, se consuma asa, neîmpopotonata.

GRATIN de mere si praz- (pentru vegetarieni(patru) se serveste  cu cartofi sau orez. pentru noi astialantii, cu cartofi si o bucata buna de porc)

– partea alba a prazului se taie in felii( 500 g), apoi se fierbe in apa sarata pret de doua minute. se scurge bine. (partea cu frunzele am folosit-o la zeama de legume, impreuna cu  ceapa, morcov, telina si bouquet garni)

merele (trei) se taie in patru, se curata de coaja, se taie felii subtirele, se amesteca cu prazul bine scurs. 

– merele si prazul – potrivite de sare si piper si aromate cu frunzulite de cimbru- se depun intr-un vas uns cu unt. se adauga pe marginea vasului o suta de mililitri de smîntina , iar deasupra se farimiteaza o suta de grame de gorgonzola. mai trebuie doar sa adaugam o lingura -doua de migdale feliate si  trei- patru  de  seminte de pin, dovleac sau floarea soarelui ( sau toate la un loc), si e gata si felul principal.

ah, bineinteles ca trebuie bagat la cuptor, la cam 180°C, pentru vreo 35 de minute, altfel nu va arata asa

iar pe farfurie asa

a fost simplu pîna aici? a fost, pai io ce-am zis?!

pregatirea crumble-ului dureza mai putin decit ii trebuie gratinului sa seada in cuptor, asa ca cine vrea poate sa ia o mica pauza. da’ mica, ca io m-apuc deja de

CRUMBLE- 175 g de faina se amesteca cu 100 g zahar si pudra de scortisoara(nu prea multa, ca mai punem si in mere). se masoara o suta de grame de unt(re-ce), dupa care se ajunge la partea cea mai placuta ( anfen, mie cel putin imi place sa-mi bag mîinile’n castroane. in alte parti, imi mai bag si picioarele, cîteodata) : amestecarea ingredientelor cu virful degetelor.  intentia e sa obtinem o compozitie firmituroasa dar nu prea fina, deci lucram repede

pîna curatam cele patru mere, pina le taiem in felii subtiri, pîna le amestecam cu sase linguri de zahar brun, doua de zeama de lamîie , o suta de grame de stafide (spalate in apa fierbinte, scurse si uscate)  si sortisoara(nu prea multa, am pus si in compozitia de aluat, remeber?), punem compozitia de crumble în frigider.

odata scos gratinul din cuptor, scoatem si crumble-ul din frigider si punem termostatul pe 200°C. merele si toate cele le punem intr-un vas  , apoi punem tot ce-i crumble deasupra. presam usor cu mîna deasupra , bagam vasul in cuptor pentru vreo 25′ (timpii sint daor indicatie, ei sint mereu variabili, in functie de cuptor. mai putin de 25′ nu prea-i bine s astea desertul acolo, mai mult e foarte posibil: totul e sa fie rumenit crumble-ul. sau gratinul. sau ce-o fi. nu?)

in astea aproximativ 25 de minute avem timp sa ne mîncam supa si gratinul, si sa ne gindim daca’nnobilam crumble-ul de mere cu inghetata.  sau cu frisca.

deci, cu frisca (batuta pe trei sferturi, nu teapana)

si gata cu merele. cu cele din pomul nostru, adica. mîine culeg pere.

 
2 comentarii

Scris de pe septembrie 4, 2008 în nici blog fara pîine, vacanta