what’s in the name?(sau mai bine zis: zeama lunga)

bisque, bouillabaise, ciorba de perisoare,  consommé, minestrone, miso, supa cu galuste, vélouté, uni-, sau multilateral dezvoltata,  uni sau multicolora, dreasa sau nu,    supa-mi place de nu se poa.

‘mi place s-o  fac, s-o mînc si s-o servesc, prima la fel de mult ca celelalte doua ( mai laes ca de facut o  fac  o()data, de mincat mînc cel putin de doua  ori din ea). as face supa zilnic, as da supa cui vrea si cui nu vrea,  as mînca supa si la micu dejun, in loc de orice  sanvis (da nu’n loc de croasan). daca de’aia ma’ncadrez in detasamentu  ciorbarilor, nu-i nimic,  io asum. chiar si postu de comandant de grupa.  daca tot de-aia s’ar  zice -ca’n cartea de bucate a unui fel de adunare a femeilor flamande (si-banuiesc- nu numai a ei) – c’as fi gospodina ideala, iar nu-i nimic. iar indoielile le pastrez pentru mine.

cu gazpacio nu prea ma’mpac, nici macar vara, supa-mi  tre sa fie mereu fierbinte, sa-mi aproape curga mucii’n strachina  excitati de sublima invazie, pina’n finalu capilarelor,  a aromatiza(n)tilor aburi. fierbinte de sa-mi sara smaltu de pe dinti, fierbinte de sa  simt ca-mi arata buzele ca dupa o supradoza de botox.

nici cu prafu si pulberile din pliculetele renumitilor gospodari unox si royco minute soup nu  ma prea’mpac. iar  cutiile, campbell’ samd, ^n care-s ambalate abia culesele de pe cimp supe de ce vrei si ce nu vrei, ma fac chiar sa vars. da’ mai repede decit cea mai rapida supa se face o concesie, mai ales pandan le vacans, asa c-am gustat si din astea. de buna voie si  chiar   din proprie initiativa, da’ tot rau’nspre bine, ca vizavi de autodezmintire – intotdeauna nefasta pentru papilele-mi gustative-  sade , de la o supa la alta, incurajatoaru citat din Jonas: „mmmm,mama, mmmmm-ai vreau o portie, supa asta ti-a iesit la fel de buna ca aia din plic”.

am mai gustat de-astea si dusa cu presu  de meniu’n care bucataru uita sa  precizeze colaborarea-i cu mai sus (re)numitii, da scaparea asta nu i-o pot lua’n nume de rau . nu la fel de mult ca dezinteresu-i  pentru prima(sau a doua,sau a treia-   depinde daca-i rece sau cald antreul, daca ai sau nu gustari) intrare dintr-un menu clasic  , vreau sa zic. d’aia mai bine minc un sanvis oarecare decit o pseudosupa, cind e sa mi se faca foame’n afara zidurilor bucatariilor in care am incredere.

ieri, insa, am aflat un loc pe masura, placerea  si pofta mea.

alungata de mirosu de vin fiert, cirnati, cartofi prajiti, floricele si galete  din tîrgu  de iarna (mai mult catun, de fapt, da pompos numit „tara iernii”),  ca si de pretu de patru euro pentru o  minimostra de colac de-ala unguresc( singuru lucru, de altfel, care merita cumparat) si ala de doi euro pentru un pahar pe jumate plin cu apa, stateam la intersectie si’asteptam sa se faca verde, iar in timpu asta   ma uitam la niste oameni asezati la niste mese sub niste   lumini de neon albastru, intr-o cladire cu pereti de sticla. cum stateam io asa si ma uitam, la una din mesele de linga unu din peretii de sticla si-a facut aparitia un chelner incarcat cu de toate cele bune pentru mama, tata si copilu de la masa: cartofi prajiti si hamburgheri ambalati ca la mecdonalts, da’n cartoane si mai design , plus ca negre. sau ce culoare o fi fost aia, ca de la luminile alea de bordel toti si toate aveau o culoare cam ciudata. prima parere mi-a fost confirmata, aveam de-a face c-o galerie de arta, asa c-am asteptat in continuare sa se faca verde, desi eram precisa de calitatea nivelului lucrarilor. se vedea si dupa chelner, blazat pîn’la dumniezau si’napoi.

da verde nu se facea, asa ca m-am uitat mai departe’n jur. nu prea departe, la cladirea urmatoare. una destul de anosta’n comparatie cu cubu de sticla; casa interbelica, numa zidurile de ea, cu feresti putine si mici, acu ce-i drept renovata dupa gustu si nevoia moderna, da totusi anosta in comparatie .

mai sa fie, zic io cind observ firma neluminata, da de altfel frumsel scrisa,  UNPLUGGED FOOD, astia au scos toate alea din priza, o fi vrun salon de cruditati, ce ti-e si cu conceptele astea.

si pentru ca nu parea a avea de gind sa se faca vreodata verde, m-am dat mai aproape , sa citesc meniul afisat afara.

uite-asa am ajuns deci in locu pe pofta  (as fi mîncat o supaaaa),  placerea  (serveau supaaaaa!!) si masura mea(portii de-o juma de litru – servite-n ditai cestile ce aduceau  a olite de noapte, dar dragalase foc- insotite de crutoane si ditai felia de piine neagra cu seminte si unt. plus o mandarina, da pe’asta n-am inteles-o. insa am mincat-o).

supele, (doar)patru la numar in  lista cu supe, una mai buna decit cealalta. e, de unde stiu?! pai noi n-am fi noi daca nu i-am face bucatarului viata nesimpla. de jonas n-am scapat, a trebuit sa gust din supa lui de iarna garnisita cu doua felii de piine cu mustar, impresiile despre  cea de ceapa cu brînza gruyere si  cea de andive cu somon mi le-am facut doar pe cale olfactiva si auditiva. nu c’ ar fi plescait consumatorii prea tare, mi-au zis ei ca sint bune. foarte bune. asa era si cea de ciuperci, a mea adica, facuta cu respect pentru ingrediente, pentru aspect, pentru gust , reteta clasica si sigura. si era si fierbinte.

bon. tot asteptind noi pe Jonas care nu iese dintr-o circiuma pina nu intra si la veceu  sa vada el cum e si-acolo, mi-am dat seama ca -mi place  nu numai supa da si interioru,  desi la prima vedere nu facea exceptie de la trendu cu negru ( podele negre, mese negre, scaune (suple) de piele neagra, perete negru, chelner negru):   o  pata de culoare pe-o birna , o lustra de cristal in fundul salii luminata pîna acolo doar cu spoturi si lumînari, un chelner discret si zimbitor,  ornamente de sezon exact atit de kitsch incit sa dea soclului lung cit peretele (si negru, zisei) un aer mai putin apretat. ori mai putin sobru, hipermodern, minimalistic, sau cum or fi ele aerele astea.

cind Jonas sede mult la veceu circiumii inseamna c’a dat de robinete cu senzori  si  alte gageturi de-astea.  asa c-am avut timp sa ma uit si pe fereastra. da pe fereastra ce sa vezi decit cladiri si oameni? m-am uitat io asa  la cladiri vechi , pe cale de renovare sau deja renovate, si la oameni asisderea, pina am dat cu privirea de-o firma mare, neagra(pai neagra), discret luminata, as ade discret ca numa frinturi din ea puteam sa deslusesc in lumina crepusculara si fara ochelari: ” …(ca nu se veea ce) taste….(iar nu se vedea ce) Juan Luis”.

huh, zic io ca s amaschez un rîgîit . ce zisesi, intreaba Clara. e, nimic, ma intrebam doar ce fel d ecartier e asta, ca mai incolo vad o firma  care cica sa-l pipai pe Juan Luis, zic io crezind ca firma-i scrisa -n limba de circulatie nationala, si nu’n engleza.  zic io luind  deci „taste”-u ala drept „tasten”, a pipai.

curioasa cum mi-s, si penca drumu’nspre parcare putea sa treaca si pe strada  aia, dupa ce  l-am cules pe jonas din cuierul-pom in care se’agatase sa vada si el cum e, ne-am indreptat inspre Juan Luis.  care s-a dovedit, oo ce desepsion!, un magazinas plin  cu bunatatturi iberice.  din care n’as  mai fi iesit niciodata daca n-ar fi’ntrebat vinzatoarea daca-s portugheza, ca sa ma puna dup’aia sa recunosc ca sarmalele romanesti sint mai bune decit alea grecesti (de parca po sa le compari), ca muzica romaneasca inseamna doar muzica tiganeasca, si ca toti românii sint tuciurii asa cum is aia din Bruxelles pe care-i cunoaste ea.

da io n-am recunoscut nimic, am luat o suta de grame de jambon pat(t?)a negra care costa 110 euro pe kil penca in ultimele sase luni e porcu hranit exclusiv cu ghinda care mai e si  ecologica (i’auzi, iar io credeam ca ghinda e de fel eco), chorizo dulce dupa ce mi-au explodat papilele cu limba cu tot   de la feliuta de semi-picant gustata, lumu(parca!) sau mai bine zis  muschi uscat de porc , turrón (sau cum ar veni nuga, da ce bunatateeeee!), piine cu smochine si migdale, o bucata de brinza manchego, si dup’aia am plecat.

da o sa ma mai intorc la unplugged food si la juan luis, mai ales ca ultimu ma lasa sa-l gust inainte de  trecerea la fapt( pipaitu fiind chiar neindicat. iar  aia cu „the real taste of juan luis” era de fapt un panou publicitar, nu firma)