tu bi or not tu bi

n-am habar de media de viata a unui liliac, asta ar mai fi un motiv pentru care  nu stiu  daca-i chiar Lili-liliacu nostru sau vrunu din urmasii lui, sau, poate vrun urmas de-ai urmasilor lui, cel care  continua sa foloseasca somptuosu portic al maiestuosului edificiu aflat la adresa unde locuiesc drept veceu.

despre cîrtite se zice ca mînca zilnic cantitate de hrana egala cu greutatea lor, asta ma predispune la invidie si admiratie. da, invidie, sigur ca invidie,  aaah ce-as vrea si io sa  po sa mînc muuulte zeci de kile de ciocolata si carne si croasante si ciocolata si frisca si brînza cu rosii si covrigi si ciocolata si toate alea în fiecare zi!  iar de mirat ma mir ca ce le-o trebui cintar daca tot nu se vad intre ele. din bezna lor de-acolo n-ai sa auzi niciodata „ai vazut, draga, ce sfrijita-i vecina din galeria din dreapta , cre c-o duce  rau cu barbac’su.” „da de unde ,tu, el o adora, da pîn si-or face galeria lor  sta cu  soacra-sa, si-aia nu-i da  decit juma de portie de rîme pe zi.” . ce plictisu naibii tre sa fie cind se’ntilnesc la cafea! 

cît mînca un liliac in carti, iar nu stiu, da liliacu care a decis ca daca lui îi e bine la usa mea atuncea tre sa-mi fie si mie bine, mînca fara aproximatie doua generatii de molii pe zi. si se baliga ca atare.

in oarecare legatura cu vizita pe care o s-o primesc  mîine – ca bun e obiceiu asta de-ati trimite solii inainte!- , azi am smotruluit pîn dreptu soneriei. cum ma luptam concentrata cu reziduurile lu Lili, m-am si cam speriat de-o voce care aparuse de pe drum , c-alfel n-avea de unde, care dadu  binete si intreaba daca e doamna icsulescu acasa . adica io, colocataru meu fiind pîna la proba contrarie monogam. 

io ma uit la voce mai lung decit la dezastru pricinuit de Lili si zic da. pot sa vorbesc cu ea, intreaba vocea si io i-as zice asa in gluma nu,da nu-mi arde de gluma cu ditai gramada de cacareze si aripioare de molii sub nas . deci zic da, cum sa nu?!, cu un accent infect, o intonatie vadit interesata si cam atit .

vocea se uita la mine , io ma uit la ea. ca sa nu-mi scada elanu pe care si-asa nu-l prea aveam, stau jumi intoarsa-nspre voce si ma uit la ea, juma agitind incolo si’ncoace reziduurile cu peria .

vocea tace si asteapta. io ma uit la ea. ea se uita la mine si zice pai nu te duci s-o chemi pe doamna?

 io fac apel la rezerva de accent acceptabil si rasfoiesc bine subtirele-mi vocabular : deci vreti sa vorbiti cu madam icsulescu. dezamagitor, poate, da io-s aia. 

s-a scuzat de mai multe ori decit molii si cacareze pe podea, am vorbit, apoi vocea a plecat.

iar io am ramas pe ginduri. aiurea  e ca nu pe gindurile  alea cum ca sa-mi iau intr-adevar fameie da servici.