problema

acasa, la doctor, in magazin, in parc, in vizita, la scoala, oriunde s-ar stirni, cnoversatiile  – despre par egzamplu  vaza de cristal de la strabunica facuta zob, febra de aproape 40°C, tonele de dulciuri depuse in carut in alea 3 secunde cit ai cîntarit tu merele,   cearta pe jucarii, joaca de-a excavatoarele in gradina abia amenajata, pierderea echipamentul sportiv –  se termina întotdeauna , de parca’ar fi impusa prin lege, cu  aceeasi mostra de intelepciune populara  „copii mici, probleme mici. copii mari, probleme mari”.

mie, problema scutecului – asa jetabil cum era- mustind de diaree mi s-a parut daca nu mai, cel putin la fel de mare ca -par egzamplu-  un raport scolar cîndva cam amarit, sau  intrebarea „mama, ce e aia  a se ma…mars…euh…marsuberen? (a se  martursí, cum ar veni talmacit;  folosind metoda descompunerii , baiatu mamii s-a gindit la planeta marte -mars- si la ursi -beren- cînd a fo sa vrea sa retina nou cuvint) a, a se masturba? bine si-asa, da’ ce-i aia? „.

Totusi, nu am de gind sa contest valabilitatea zicalei din care flamandul si-a facut  lozinca  relativismulu(-)i si realismulu(-)i cînd e vorba de odrasla altuia, i-as aduce doar o modificare. da numa’n partea a doua, c’odata  sterilizate biberoanele si extrasi toti dintii de lapte, partea’ntîi nu ma mai intereseaza decît de Craciun, mos Niculaie si aniversari. si’n citeva ocazii ocazionale.

la copiii mici problemele  ramîn -deci- mici, la copiii mari se impune -însa- nuanta care, ca la coafor, face toata diferenta:  problema (devin)e URIASA . da-i doamne sa  fie asta singura – pîn’ s’or face ei asa de mari incit sa rezolve singuri toate alea-, ca io nu stiu daca  mai rezist si altor probleme pe lînga shopping!!  ei da, uriasa mea problema  ca posesor de copchii mari e shoppingu.

de fapt, nu atit shoppingu ca acticvitate in sine (desi, amonavi,  e mai obositoare decit pregatirea si prepararea unui meniu cu cinci intrari), cît lócurile unde ajung  cind cracii nadragilor si mînecile camesilor lasa pe jumate descoperite membrele ale caror extreme nici nu le zareai de sub ele cam c’ o luna-doua’n urma.

locurile astea-s  niste temple uriase’n care tuburi de gel, rimel si fond de ten abulante-si fîtîie acneea, anorexia, tuleiele  si emotia cotrobaind febril  pîn altarele  doldora de firele de bumbac/lîna/sintetic incilcite depresiv (si deprimant pur moa) in non-culori (termen preluat de la regina angliei -care onoreaza niste cursuri de pictura cu prezenta-i si, mai ales, cu talentu-i- , nemultumita de  jachetica galbena cumparata de tata-sau), non- croieli si non-imprimeuri menite sa le dea un sens, un nume, un loc, o viata quoi.

sau, niste chilii minuscule in care orice tentativa -cit de timida-  de’ a -mi deplasa  CURiozitate pîn’la obiectele de cult expuse ceva mai încolosa atrage dupa sine o avalansa textila întîmpinata c’o privire condescendenta de catre preotii si enoriasii care se fac acum pret de’o nanosecunda ca ma observa si ma eticheteaza de wtfoficautîndsiastap’aicea?!

acu sa fie clar: nici dimensiunile (sau lispa lor),  nici preotii si nici enoriasii -pe care io cu mare efort îi deosebesc intre ei dupa vorba, dupa guma rumegata sau dupa port-, nici calitatea anemica a produselor  nu -s  obiectu problemii mele, ci  excesu(!) de decibeli cu care obligatii psalmi ( inspiratori de-  o beatitudine infinita pe chipu autorizatilor si, banuiesc io , de donatii spontane deja regretate la sosirea acasa …anfen, daca nu de donatorii directi, de aia indirecti, posesorii de fapt si de drept aicardului de credit ) zvîcnesc din difuzoare patrunzîndu-ma pîna’n adîncu adn-ului, unde se zvîrcoleste’n mocirla de ceara lichefiata, singuru martor a ceea ce’ a fost cindva aparatu meu auditiv.

acu nu ma obliga nimeni si mai nimic, da recunosc ca, pîna sa ma las tîrîta pîn locuri d’astea de tortura, io încerc (a se citi  (si) „oblig”) odraslele sa se mai uite si la partea cealalta a lunii, pardon, lumii, si chiar reusesc, da mai departe de ” tommy e pentru snobi/scapa poarta toti mongolii/ a, pai vezi, pe-asta-l vreau, da nu mi-l cumperi. ce, e prea mult doo sute treisase de euro pentru ghete? de iarna!” nu ajungem.

si uite-asa am ajuns noi pîn’la urma si’n CoolCat. da asta abia dupa un prînz (nu prea copios, intr-un local unde chelneru habar n-avea din ce-i facuta supa. io am identificat doar apa, restu era parca hatmatuchi  parca nu, parca spanac si nu prea, parca varza creata parca nici vorba, parca patrunjel, parca supa ) ca sa fiu sigura ca rezist presiunii.  

 in  CoolCat fetele odraslelor s-au luminat mai dihai decit in fata sticlei cu cola de la prînz (singuru aliment care a meritat osteneala asezarii si ridicarii de pe scaunu localului din plin centru de resedinta de provincie), si-asa luminati au inceput sa zburde din raft in raft ca mieluseii pîn iarba frageda de mai, in timp ce io m-am prabusit intr-un scaun transparent care’a gemut îngrijorat sub greutatea-mi, da nici naiba, in afara de mine,  nu l-a auzit datorita (vezi, nu zic din cauza) bombardamentului fonic lansat de soldati   in uniforma de camuflaj din metal greu.

bon, au zburat ei ce-au zburdat, ca’ntr-un foarte tîrziu s’apara’ncarcati cu fel de fel de cîrpe hidoase pe care le-au depus la picioarele mele intrate pesemne’ntr-un fel de transa , c’alfel nu po sa explic miscarea spasmodica de care dadeau dovada.

asta e tot, intreb io in dulce grai românesc  precum mi-e obiceiu sa graiesc de cind am descoperit avantajele vorbii asupra scîncetelor.   

probabil inspirat de privelistea suncilor revarsate peste betelia blugilor in care o domnita -cu’n telefon lipit de ureche-  îsi facuse cu siguranta si anii de gradinita, si de bucile pe jumate goale ale unui domnitz care gîdila niste etichete cînd nu susuotea si el ceva in telefon, si nu numa mînat de spiritu-i liber de care pina acu nu s-a lipit mai nici o regula de comportament oarecum decent, jonas isi da pantalonii jos si’ncearca sa se insinueze’ntr-un altu pentru care ‘a trebit sa-mi pun ochelarii, ca nu-mi venea a crede ochilor croiala rahitica pe care o aveau. asa, pe umeras, pantalonu arata ca Mironel, varu lu Sanda.  nu-l stiti pa Mironel, da despre el se zicea ca poa sa-i treaca trenu pîntre picioare. deci  asa si cu pantalonii astia pe umeras. cum e cu ei imbracati nu stiu, multumesc doamne ca nu i s-au potrivit copchilului!

Clara iese dintr-o cabina de proba c-o bluza din care cel mai vizibil era decolteu, dar cu ea ma’nteleg din priviri,  nu-urile mele nu au nevoie de explicatii. în timpu asta jonas isi admira torsu, si doar indemnat de mine baga ceva ce se vrea numit sweater (parca) pe el. eu zic nu, el zice de ce . eu zic nu-ti sade, el zice de ce. eu zic si mai e si de calitate proaaaasta, el zice de ce. eu zic uite, asta , asta si asta arata parca, cu muuulta bunavointa din partea-mi,  ceva mai acceptabil, probeaza-le. dar parerea mea e ca aici sint produse de cacat, mai zic io nu inainte de a ma gindi umpic daca e cazu sa ma exprim in fata lor atit de neecologic, ce daca nu ma mai intelege si altcineva. CoolcaCat, mai zic io si ma mir de mine cit is de spirituala chiar si in conditii vitrege.

clara apare cu alta zdreanta pe ea, jonas a reusit sa incheie nasturii unei camesi, amindoi imi cer parerea. coolcacat, zic io iar, si arat cu degetu tot teancu de rebuturi de la picioarele mele. stiti ce, parerea mea e ca aici e totul coolcacat la preturi deloc cool. uite tricoul asta , zic io si-l apuc intre degete, e coolcacat! jachetica asta e coolcacat, asta e pantalon coolcacat,  zbier io ca sa ma fac auzita, luind rind pe rind cîrpele la analizat. si’n  momentu ala se termina cd-u, si domnitzu (care gîdila in continuare etichetele cînd nu soptea in telefonu domnitei , singuru care functiona in felu lui in tot magazinu, daca e sa ne luam dupa coada de la casa de plata unde mai tirziu am gasit-o totusi pe domnita) se’ntoarce’nspre mine si zice sa-l scuz, da ce limba vorbesc. pai stii ce limba vorbesc, zic io crezind dupa elanu cu care muncea ca-i pui de român si ca mi-a’nteles  parerea da vrea sa -mi atraga discret atentia asupra . chiar nu stiu, zice el, poate italiana, dar parca era si ceva engleza in ea!? englezaa, ma mir io , iar jonas scormoneste pîntre zdrente fredonînd coolcacat, coolcacat… uite, asta, zice baiatu, ce’nseamna asta ce zice acum baietelul? oh, asa se zice’n româneste la pret, dragule, uite de vezi ca  pe eticheta e pretul si’n lei românesti, iar io tocma’ncerc sa -i conving sa amîne shoppingu pin’o fi sa ajungem in România , sa cumparam mai ieftin…

pentru cine-a avut rabdarea sa citeasca pîn’ aci, ca si  pentru cine a sosit direct aci, ca tot veni vorba de cool, ta-daaam:  înghetata de vanilie cu sos de portocala. unde-i sosu? aci   !

pai sa mai fie si sosu dedesubt, nu numa inghetata. cum am facut sosu: se caramelizeza zaharul , se stinge cu suc de portocala, se fierbe pe jumatate, se adauga lichior de portocale si se flambeaza.

despre cum am facut asta , alta data. puneti pui, praz, morcovi si cartofi pe masa de lucru pina atunci. si-un pahar  cu sherry sec. nu, nu pentru mine, pentru marinata. eu iau sticla.