RSS

Arhivele lunare: iulie 2008

pe aripile vintului

starring: vecina mea (alta decit tanti Tini, si ultima, ca-n partea cealalta e cimp. anu asta, cu papusoi)

io zic ca vizavi de oferta generoasa de  mijloace prin  care ne simplificam  viata in timpurile astea moderne, nostalgia -si tendinta noastra de a le mentine nealterate fie si cu ajutoru celui mai modern aparat de respiratie artificiala- zapezilor de altadata nu va pierde niciodata teren.

uite, par egzamplu, foarte olandeza mea vecina A-M. („cum, nu stii sa patinezi? un olandez adevarat stie sa patineze, inoate, si sa mearga cu bicicleta”/ „pai , stii, io…”/”da, stiu, voi cei din estul europei n-ati avut posib…”/ „e, posibilitati ar fi fost, doar ca-s io mai tantaloanca” … de asemeni-ca un olandez adevarat- e  priceputa  in driblarea atit al portocaliului, cit si al federalului fisc -olandezii care construiesc aici , daca lucreaza in olanda, nu platesc cinci ani taxe cadastrale sau de alte feluri nici in tara’n care-si fac slujba, nici in cea in care si-au pus acoperis deasupra capului…sau, daca tot tre sa plateasca ceva, sumele sint cu mult mai mici decit ale celorlati platitori de biruri.  alt fain  dribling : cel al construirii unei piscine sub denumirea de iaz – in gradina, daca terenul acesteia e înscris cadastral ca teren agricol, ceea ce de obicei e cazul, nu ai voie sa construiesti nimic cu  fundatie betonata, dar o balta-n curte, cu albie ‘mbracata-n folie, se aproba fara probleme…ca tu pui folie de …beton, asta-i alta treaba, au inspectorii prea mult de lucru , ca s avina sa controleze si respectarea  datelor inscrise in cererea de constructie-. mamaaaaa, ce mai  parantezaaa!!! gata, o inchei)

si pun o poza cu mîncare, ca sa mearga lectura mai usor:

(sos cu portocale, iar pe foaia de salata e andiva prea prajita. e, mi se mai intimpla si mie)

gata cu pauza publicitara, sa trecem mai departe:

e, vecina mea e un caz din asta care traieste in ditai conacu cu opaite cu senzori la usa si pe energie solara in gradina, se deplaseaza c’o trasura trasa de -o maxima herghelie, in fiecare buzunar al pantalonului -chiar, n-am vazut-o niciodata in fusta, sau rochie!- poarta cite un telefon chiar si cind isi duce ciinele la plimbare, are televizor chiar si’n garaj -…bon, acolo si-au facut camera de sedere, ca sa nu se faca mizerie-n casa…totusi, televizor in garaj, amonavi asta -i  dovada  belsuguli decadent in care traim. anfen, unii-,  dirijeaza de la domicil,  prin computer, afacerea-i despre pastreaza o discretie care -de altfel- n-o prea caracterizeaza , dar si tine la loc de cinste bunu obicei al bunicii starbunicii noastre de a albi rufele întinzînu-le pe iarba la uscat.

alt apoza, ca sa marim suspansu:

(am mai pus-o? mei bi. sigur e c’as mînca niste fasoleeeeeeeeee)

ne desparte un gard viu de mai mult de doi metri, daca un vint nebun nu si-ar fi facut de cap cu rufele ei asa cum si-a facut mai dupa amiaza si cu o minge de-a lui Nadal -pupa-l-as io de baiat luptator si frumos!- la a nu stiu cîta minge de set, nu as fi stiut de romanticele-i inclinatii.

tocmai  scoteam -pacatoasa de mine! -rufele din masina , cind aud soneria.

imi fac sperante -ce s-au dovedit desarte- ca si altcineva in afara de mine aude soneria in casa asta, asa ca-mi continui treaba, apoi ies cu cosu cu rufe afara.

la usa din spate, vecina. cu un cearceaf mînjit cu praf de caramida  si cu un altu  greu de identificat cu ochiul liber, praful generic, ca sa zic asa.

in fata cashii noastre au loc lucrari ce implica ciment, caramida si ….alte denumiri pe care nu le cunosc , deci am crezut ca a venit sa-mi reclame directia vintului care-i murdareste rufele proaspat spalate. alta pacatoasa!

in acelasi moment , insa, am vazut camasi si chiloti atirnati in gardu viu cu un simt al  esteticului de care numa mama natura poate fi in stare.  mi-am dat instantaneu seama ca nici  tomberonul in care depunem plasticele reciclabile nu fusese -ca de obicei- deranjat de la locu lui de vreo minge ratacita de-a lui Jonas, ci de alt neastîmparat.

convingerea mi-a fost confirmata de catre vecina intr-o povestire cu atita lux de amanunte , incit, cind  in sfirsit am ajuns sa-ntind chilotii nostri pe culme, ei erau pe jumatate uscati.

THE END

 

una, si buna

cica nevestei unuia dintre ludovicii francezi (parca, al cinspelea, da’ nu-s sigura) ii placea atit de mult vol-au-vent, incit ar fi vrut  in fiecare iatac si’n orice colt al gradinii, la orice ora din zi , platouri doldora cu bunatatea respectiva. numai ca, tot imbuibindu-se cu ciulama, odata venita ora mesei, nu prea mai putea sa se infrupte din altceva. e, uite o problema importanta, pe care , cum e si firesc, nu muschetarii, nu ministrii, nu cardinalii au rezolvat-o, ci bucatarul: a continuat sa umple tavile cu minunatia culinara, numai ca a umblat la dimensiuni, deci s-a pus pe migaleala. si uite-asa s-a nascut bouchée á la reine. de trei ori ura!

  sub denumirea de vidée si vol-au-vent este cunoscut felul si înn in rindurile fometosilor flamanzi (deci flamanzi, nu flamînzi! of, si-mi promisesem sa nu ma mai folosesc de asa-zisa asta gluma…), dar cel mai des i se zice koninginnehapje. mai usor de facut, decit de pronuntat, bîliv mi.

variatiuni pe tema ciulamalei de pui cu ciuperci, cite vrei: melcilor, pestilor, crevetilor le convine de minune compania aluatului frantuzesc, olandezii pun chiar si bilute de carne tocata de vita in ea. se serveste ca fel principal in pereche, cu cartofi prajiti sau piure, cu pîine bagheta sau neagra, si e fel de baza in meniul destinat copiilor, in restaurantele fara prea multe fitze de pe-aici, pe linga  fish-stick-uri de peste, cu cartofi prajiti si piure de mere(quel bordel!, n-am vazut pîn’acu un copil sa-si termine portia. si asta, nu din cauza cantitatii)

cînd  am gaina  de supa, ciuperci, aluat frantuzesc   si, mai laes,  o lene imensa, mai mult ca sigur ca pun  infometatilor in fata gustarica reginei (nu numa’n sensu de koninginnehapje, da si -n ala ca prea mult efort, pentru o regina, mai ales cea a lenei, nu se cade).

azi am avut gaina de supa, lene incomensurabila si produsul secundar al ei, aluatul  frantzuzesc cumparat de-a gata. deci  am facut vreo cinci clai de buruieni in gradina si ditai blidu cu ciulama, ca’n loc de doua pungi cu ciuperci a cite un sfert de kil, cei trei muschetari -fara de care domnia mea nu si-ar putea uneori rezolva importanta problema a ingredientelor potrivite- au luat doua pungi de o juma de kil. fiecare, se intelege.

mi-am invins lenea numai cit sa pregatesc ciupercile à blanc ( asta inseamna ca ungem cu unt o cratita pe care se potriveste bine un capac, ca punem ciupercile taiate in sferturi in ea, ca le saram si piperam , le stropim cu suc de lamiie -verde pur moa, pe-aia galbena n-o prea iubesc- si ceva vin alb -sigur ca vin alb! ce-ar mai fi sa punem apa! eh, ar fi normal, de fapt, da ce-ar mai fi!-, apoi le punem pe foc maaaare , unde le lasam sa asude, apoi sa se reîmbibe cu zeama lor si cea adaugata de noi. capacul nu se ridica -ok, o data e voie, asa, de curiozitate-, dupa bolboroseala tigaii iti poti da usor seama cind trebuie luata de pe foc. ar trebui  te minunezi de albeata ciupercilor acum,  in caz c’ai inteles  bine bolboroseala).

recunosc ca m-am gindit sa tai pîine, da greu a fost de trecut cu vederea lenea-mi care devenise intre timp infinita. drept pentru care am facut ce a facut si bucatarul reginei, am umblat la dimensiunile „cosuletelor” de aluat, doar ca pe invers: am, facut  ditai tîrnele! una (si buna)pe persoana.

alba de muriviedro, un spaniol de toata increderea ( stors din struguri sauvignon blanc si muscat-zice eticheta, ca daca ea n-ar zice, nici io n-as sti ce sa zic-), m-a sprijinit in lenea mea de-a lungul scurtului proces al fabricarii cinei noastre cea fara de taina (pai doar v-am zis secretu ciupercilor albe!). datorita lui am fost in stare sa mai fac si efortul „decorarii farfuriilor”

si tot datorita lui, poate ca o sa reusesc sa intind mîna si sa apas pe butonu masinii de spalat vase. hai santé, ca da au ba!

 

oh, la vache

entry nepotrivit pentru suflete mai sensibile decit ale mele.

contine imagini explicite(care ar putea dauna imaginii mele. si-asa deformata.)

ca sa-ti vezi linistit de treaba, pe cei mai multi copii, cind iei cu tine la cumapraturi(cu, sau fara voia lor), ii depui la raionu de dulciuri; de-acolo, stiu ei sa-l gaseasca pe-ala de jucarii/dvd-uri/ -mai rar, da tocmai de-aia demn de semnalat-  carti.

toata lumea multumita. cel putin, pîna cind vine momentu sa-i urnesti de-acolo.

putini, parintii care reusesc sa-i replanteze in fata televizoruli/spatele computerului, far’a vatama radacina adinc patrunsa-n pamîntu fertil al tarlalelor lui Hermes.

de fapt, nici nu stiu daca exista asemenea parinti.

indemîanrea si rabdarea absolut necesare in momente din astea, le avem ami mult vizavi de progeniturile altuia, pe-ale noastre le’nsfacam zdravan de tulpina, astupînd apoi cu plasture marca „bine, comoara mea,  ciocolata/papusa asta, si gata! ne-am inteles?!” locul prin care se scurge seva radicelelor atasate de rafturi, mai mult decit de radacina principala.

ne promitem ca data viitoare vom folosi sapaliga, daca nu excavatorul, din experienta  stim ca buruiana se smulge mai greu decit firul de ceapa, de exemplu (personal. la carea’s mai adauga niste flori si niste fasole… sau vlastari de capsuni… sau…lasa!)

dar acum ne grabim… ni se ofilesc legumele, ni se topeste rabdarea, asa ca ne programam gps-u’ pe ruta cea mai scurta , si ne asezam la casa care o sa se inchida exact dupa persoana care e in fata ta.

da asta-i alta poveste, acu era vorba de copii.

in drum spre casa, ieri, mi-am dat seama  ca daca nu intru o fuga in carfur, eu si colocataru vom petrece o seara de chin. caci nu mai aveam bomboane. de-alea cu filtru, noi tinem la sanatatea noastra.

ajunsa la minunatu raion cu arome imbietoare, am constatat -fara surpriza – ca Jonas nu m-a urmat. iau o portie tripla de bunataturi -supra- aprovizionarea  e mama intelepciunii( si tatal  vîntului prin portmoneu, da ce daca? noi sa fim sanatosi!)- si o iau agale in cautarea lui.

l-am gasit la raionul de carne. cu un pachet in brate. la acer se uita mai cu jind decit la mingea de fotbal oficiala de la nu mai stiu ce campionat de anu asta.

„mamaaaa, ce inseamna côte à l’os? ”

„intoarce pachetu pe partea cealalta, si-ai sa vezi ca e platte rib”

„mamaaaa, e buna carnea de vaca alb- albastra?”

„e vaca belgiana , e clar ca e buna, nu?”

„mamaaaa, e mult zece euro nouazecisi cinci pe kg?”

„unspe euro? hm…da vezi ca scrie promo pe ambalaj? deci e mai putin decit de obicei.”

„mamaaaa….ce mîncam azi? ”

” cred ca las puiul in frigider si fac niste spaghetti carbonara, e prea cald, n-am chef de cocolea…”

” pui, iar pu…spaghetti? huh…”

„ia zi mai bine ca vrei vita, si nu ma mai bate la cap, ca ieri voiai spaghetti!”

” pai da, ieri voiam spaghetti… pentru ieri! acu…”

„bun, hai sa luam pachetul, dar n-am cum sa-l fac astazi, ca nu am legume potrivite, si tre sa folosesc castravetii aia, altfel n-or sa mai fie buni! ne-am inteles, da?”

„daaaaaaaa! yes! yes! yes” -mai zice, si-o ia la topaial inspre casa, sub privirile pe care nu m-am obosit sa le descifrez , ale lucratorului care-si facea e lucru pîn raion.

cind ia zece la examene (se intimpla), sau primeste vreo lauda, nu spune decit intrebat.

acu, cum a intrat in casa, a spus cui a vrut sa-l asculte despre achizitia LUI.

si-a pus pantofii frumos la locu lor, a aruncat -din proprie initiativa- resturile de fructe in gramada de compost de afara, a dat in continuare dovada de surse de initiativa proprie  si a pus pîinea in dulap, apoi a pus paharele folosite si cana pe care tocmai o pusesem pe masa sa-mi fac un nechezol in masina de spalat vase. dar, cînd a scos pastila de detergent, si-a apasat pe on, i-am oprit elanul, energia lui poa sa si-o consume pentru trei cioburi, da p’aia electrica, nu!

io,  bineinteles ca i-am priceput mesaju! l-am avertizat ca n-o sa prea mearga vita noastra cu castravetii astia

(la realizarea carora  a participat si Clara, desi el voia sa se descurce singur), si mi-am bagat planurile la frigider, linga puiul pe care azi chiar trebuie sa-l fac, daca vreau sa nu inghet p’acilea (ieri, 32°C, azi…16!).

a iesit asa

si n-au ramas decit pozele. si niste castravete(umplut cu cottage cheese si feta, rosii concasate si deh, ceva  RUCOLA.) am zis doar ca nu merge cu vita .